M-am rupt pe dinăuntru la nunta fiului meu, când i-a mulțumit soacrei în fața tuturor și pe mine m-a lăsat în umbră
„Vreau să-i mulțumesc din suflet doamnei Mariana, care ne-a fost sprijin, care a stat lângă noi la fiecare pas și fără de care nunta asta n-ar fi ieșit așa…”
Atât am auzit clar. După aia mi-a început un țiuit în urechi. Țineam furculița în mână și simțeam că-mi amorțesc degetele. Lumea aplauda. Mireasa zâmbea cu ochii umezi. Soacra, Mariana, își ducea mâna la piept și se prefăcea modestă, de parcă nici nu se aștepta. Iar eu stăteam la masa din colț, cu rochia cumpărată în rate și cu picioarele umflate după trei zile în care alergasem ca o nebună.
Pe mine nu mă pomenise.
Nici măcar un „și mamei mele”. Nimic.
Mă cheamă Viorica și mi-am crescut singură băiatul, pe Andrei, de la opt ani. Taică-său a plecat cu alta la Bacău și a mai trimis bani doar vreo șase luni, după care s-a făcut liniște. Eu am rămas cu un copil slab, cu ochii mari, care mă întreba seara dacă mai vine tata duminică. N-a mai venit.
Am lucrat ani întregi la brutărie de dimineață și la curățenie la un cabinet stomatologic seara. Veneam acasă mirosind a drojdie și a clor. Adormeam pe scaun uneori, cu mâna pe caietele lui. I-am plătit meditații la matematică atunci când nu-mi permiteam să-mi schimb geaca ruptă. I-am luat adidași buni când eu umblam cu cizme dezlipite. Când a intrat la facultate în București, am plâns de fericire în baie, să nu mă vadă.
Și acum, la nunta lui, eu fusesem bună să car baxuri de apă, să număr fețe de masă, să caut cazare pentru rudele din Roman, să stau cu sarmalele, cu prăjiturile, cu florăreasa care întârzia, cu lăutarii care voiau avans. Mariana venea cu idei.
„Eu zic să fie lumânările crem, sunt mai elegante.”
„Eu zic să mutăm candy bar-ul mai în stânga.”
„Eu zic să nu mai stresezi copiii, Viorica.”
Copiii. Băiatul meu de 29 de ani și fata ei, Irina.
Am înghițit multe. Pentru el. Mi-am spus că așa e la nuntă, se amestecă orgolii, emoții, neamuri. Dar în seara aia, când l-am auzit, m-a tăiat direct în piept.
A mai spus ceva despre socrul mic, despre prieteni, despre nași. Când a ajuns la final, a ridicat paharul:
„Și, bineînțeles, Irinei, pentru că m-a făcut un om mai bun.”
Atât.
M-am ridicat și am ieșit afară, în parcarea restaurantului. Era cald, dar eu tremuram. Mi-am aprins o țigară după zece ani în care nu pusesem gura pe una. Trăgeam din ea și mă uitam la pantofii mei plini de praf.
După câteva minute a venit după mine.
„Mamă, ce faci aici? Se taie tortul.”
M-am uitat la el și pentru o clipă l-am văzut mic, cu ghiozdanul mare în spate. Pe urmă mi-am amintit ce tocmai făcuse.
„Atât ai avut de spus?”
„Despre ce?”
„Nu te preface, Andrei.”
A oftat. Asta m-a enervat și mai tare, oftatul ăla al lui grăbit, de om deranjat.
„Mamă, nu acum. Te rog. Faci o scenă.”
„Eu fac o scenă?” am zis și mi s-a rupt vocea. „Eu? După ce am alergat o lună întreagă pentru nunta ta? După ce toată viața mea am tras pentru tine?”
S-a uitat în stânga, în dreapta, să nu ne audă cineva.
„Nu despre asta e vorba. Doar că Mariana ne-a ajutat mult pe partea de organizare…”
Am râs scurt. Urât. Nici eu nu m-am recunoscut.
„Mariana a ales șervețelele, Andrei. Eu am plătit avansul la formație când tu mi-ai zis că ești blocat cu banii. Eu am stat cu meseriașii când v-au montat cortul la casă. Eu am făcut drumuri. Eu am spălat, am cărat, am rezolvat. Dar nu asta doare cel mai tare.”
A tăcut.
„Știi ce doare? Că mă tratezi ca pe o ajutornă. Ca pe femeia bună la toate. Nu ca pe mama ta.”
A strâns din maxilar.
„Iar începi cu sacrificiile…”
Când am auzit asta, parcă mi-a dat cineva o palmă.
„Iar încep? Serios? Sacrificiile alea te-au dus la școală. Sacrificiile alea ți-au pus haine pe tine. Când aveai febră, eu nu dormeam. Când n-aveam bani de chirie, eu mâncam pâine cu ceai. Și tu îmi spui acum «iar începi»?”
„Mamă, toți părinții fac asta.”
„Nu. Nu toți. Și nu toți sunt uitați așa.”
În clipa aia a ieșit și Irina, cu rochia ridicată puțin de la pământ.
„Andrei, toată lumea vă caută.”
S-a apropiat și s-a oprit când a văzut cum arătam.
„Doamna Viorica, vă rog, nu acum…”
Doamna Viorica.
Nu știu de ce, dar tocmai vorbele alea m-au terminat. M-am uitat la ei doi și am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, că eu nu mai aveam loc în poza lor frumoasă decât dacă eram utilă și tăcută.
„Stați liniștiți,” am spus. „Nu vă stric seara.”
Am intrat, mi-am luat poșeta și plicul gol în care pusesem banii pentru restaurant, și am plecat înainte de tort. N-am vrut să mai văd nici artificiile, nici dansul mirilor.
Două zile nu m-a sunat. A treia zi mi-a trimis un mesaj.
„Ai exagerat. M-ai făcut de râs.”
Atât.
Am stat cu telefonul în mână și m-am așezat pe marginea patului. În bucătărie era liniște. Prea liniște. Pentru prima dată în mulți ani, n-am mai simțit nevoia să-i răspund imediat. I-am scris abia seara.
„Nu te-am făcut eu de râs. Te-ai făcut singur când ai uitat cine ți-a fost mamă.”
De atunci au trecut opt luni. Ne-am văzut o singură dată, la o pomenire, și am schimbat câteva vorbe reci, de suprafață. El parcă a ridicat un zid. Eu… eu încă mă lupt între dor și mândrie. Mi-e dor de el în fiecare zi, dar nu mai pot să mă târăsc după iubire ca după o favoare.
Poate am spus prea dur. Poate am tăcut prea mult înainte. Dar spuneți-mi voi, cât trebuie să înghită o mamă până când nu mai rămâne nimic din ea?
Și dacă propriul tău copil te vede doar când are nevoie de tine, mai e asta iubire sau doar obișnuință?