Mi-am făcut bagajele după ce am înțeles că, în casa noastră de la marginea orașului, eu eram ultima pe lista soțului meu, iar mama lui prima

„Iar începi?” a zis Răzvan din pragul dormitorului, cu telefonul lipit de ureche. „Stai puțin, mamă… nu, nu închid.”

Eu îmi împingeam hainele în valiză cu mâinile care îmi tremurau. Un tricou, două rochii, actele, încărcătorul. Luam ce nimeream. Pe jos, lângă pat, căzuse o ramă cu poza noastră de la cununie. Sticla se crăpase într-un colț. Mi s-a părut aproape comic. Sau trist. Nici nu mai știu.

„Nu încep nimic, Răzvan. Termin”, i-am zis.

El s-a uitat la mine cum se uită omul când vede că ai cedat, dar încă speră să te întorci din drum doar ca să nu-l incomodezi.

Totul a pornit de la casa asta. O casă la marginea orașului, într-un cartier nou, cu drum neasfaltat, cu noroi până la glezne când plouă și cu liniște din aia apăsătoare, de-ți auzi propriile gânduri și nu-ți face bine. Eu nu am vrut să plec din apartamentul nostru. Era mic, la etajul patru, fără lift, dar era al nostru. Aveam piața aproape, serviciul la două stații, o cafenea unde mă opream dimineața și vecina de vis-a-vis care mă mai întreba dacă sunt bine.

Dar doamna Mariana, mama lui, nu suporta ideea că stăm „înghesuiți ca studenții”, deși apartamentul fusese cumpărat cu credit de noi doi.

„O să vă schimbe viața o casă”, spunea ea mereu. „Aer curat, curte, poate vine și un copil. În bloc vă ofiliți.”

Eu spuneam că nu suntem pregătiți. Că e mai departe de tot. Că ratele ne omoară. Că eu lucrez până târziu și nu vreau să depind de mașină pentru orice pâine.

Răzvan dădea din cap lângă mine, dar când rămânea singur cu ea, se întorcea schimbat.

„Mama are și ea dreptate”, îmi spunea.

Am ajuns să aud propoziția asta mai des decât „te înțeleg”.

La început am crezut că o să ne adaptăm. Mi-am zis: hai, poate fac din locul ăsta acasă. Mi-am pus perdele, am plantat mușcate în două jardiniere, am cumpărat o măsuță pentru terasă la reducere. În prima săptămână, doamna Mariana avea deja cheie.

„Să fie pentru urgențe”, a zis.

Urgențele ei însemnau să intre peste noi sâmbătă la opt dimineața cu oală de ciorbă.

„Vai, dar încă dormiți? La casă e de muncă, mamă.”

Mamă. Așa îmi spunea. Cu un zâmbet subțire, care nu încălzea nimic.

Îi muta lucrurile prin bucătărie, îmi critica alegerile, îmi spunea că în curte se pune altfel ceapa, că perdelele sunt prea închise, că la baie ar fi trebuit rafturi mai practice. Odată mi-a schimbat locul farfuriilor „ca să-i fie lui Răzvan mai ușor”. În casa mea.

I-am spus lui.

„Exagerezi”, mi-a răspuns. „Ea vrea să ajute.”

Ajutor. Ce cuvânt periculos, când vine peste tine cu forța.

Adevărul e că eu mă topeam încet. Făceam naveta aproape două ore pe zi. Iarna, când se lăsa întunericul și coboram din autobuz, mergeam singură pe strada aia lungă, cu garduri neterminate și câini care lătrau în curți. Intram în casă și de multe ori îl găseam pe Răzvan în apel video cu maică-sa.

„Mamă, unde ai pus dosarul de garanție?”

„Mamă, ce zici, să punem foișor?”

„Mamă, Irina iar e supărată.”

Da, Irina iar era supărată. Irina, adică eu, nevasta lui.

Într-o seară am venit ruptă de oboseală și am găsit-o pe doamna Mariana în sufragerie. Eu nu știam că vine. Avea pe masă planuri printate.

„M-am gândit să mutăm dormitorul vostru în camera din spate. E mai bine pentru copil.”

Am rămas cu geanta în mână.

„Ce copil?” am întrebat.

S-a uitat la mine și a ridicat din umeri.

„Păi dacă tot v-ați mutat la casă, să faceți și voi pasul următor. Nu mai așteptați atâta.”

M-am uitat spre Răzvan. Tăcea. Tăcea și se uita în jos, ca și cum discuția asta ar fi fost normală.

Atunci am simțit ceva rece în piept. Nu furie. Mai rău. Singurătate.

În noaptea aia i-am zis clar:

„Eu nu mai pot trăi așa. Pune limite. Vorbește cu mama ta. Casa asta e a noastră, nu a ei.”

„Nu mă pune să aleg”, a spus el.

Și fix asta făcea de luni întregi. Alegea. Doar că nu pe mine.

Ultima picătură a fost acum două zile. Eram în baie și am auzit cheia în ușă. Am ieșit în halat. Doamna Mariana intrase cu un instalator.

„Țeava de la chiuveta din bucătărie picură puțin”, a zis de parcă era proprietara. „L-am adus pe nea Costel, să rezolve.”

„Cine v-a chemat?” am întrebat.

„L-am sunat eu pe băiat”, a zis instalatorul jenat, uitându-se în podea.

Răzvan știa. Nu mi-a spus. I se păruse normal ca mama lui să organizeze reparații la noi în casă fără să mă întrebe nimeni nimic.

Când au plecat, am izbucnit.

„Eu ce sunt aici? Mobilă?”

„De ce faci scandal pentru orice?” a ridicat și el tonul. „Mama doar ne ajută!”

„Nu, Răzvan. Mama ta te conduce, iar tu mă lași singură în toată povestea asta.”

A tăcut o secundă. Apoi a zis ceva ce nu cred că o să uit prea curând:

„Dacă nu-ți convine, poate că problema nu e casa. Poate problema e că tu nu te integrezi.”

Eu. Eu nu mă integram în propria căsnicie.

Azi dimineață am început să-mi strâng lucrurile. Nu teatral, nu ca să-l sperii. Pur și simplu n-am mai văzut altă ieșire. Când a înțeles că vorbesc serios, mi-a spus mai încet:

„Și unde o să te duci?”

„La sora mea, pentru început.”

„Și asta e soluția?”

Am închis valiza și m-am uitat la el. Pentru prima dată, fără să-mi mai fie frică.

„Nu. Soluția era să fii soțul meu. Dar ai vrut să rămâi doar fiul mamei tale.”

N-a zis nimic. Telefonul lui a vibrat pe comodă. Pe ecran scria: Mama.

Și culmea, în liniștea aia, am știut că eu deja plecasem din căsnicia asta cu mult înainte să-mi fac bagajele.

Poate unii o să spună că trebuia să mai rabd. Dar cât să rabzi când omul de lângă tine te lasă mereu pe locul doi?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Mai există o șansă când soțul nu poate să pună limite propriei mame?