Mama m-a părăsit acum 20 de ani. Săptămâna trecută mi-a trimis o scrisoare și mi-a cerut bani, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat

— Cine e, mama?

Matei își lăsase ghiozdanul pe jos și se uita la mine cum mă uitam eu la plicul acela alb, cu colțurile îndoite. Am citit expeditorul de trei ori. Lenuța Stoica. Mama.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. După douăzeci de ani, scrisul ei ajunsese din nou în casa mea. Nu telefon. Nu un „ce faci?”. Nu un semn de om care știe că a lăsat în urmă un copil de 17 ani cu un tată care nu mai voia să se ridice din pat.

Doar o recomandată.

M-am așezat pe marginea canapelei și am rupt plicul cu degetele care îmi tremurau. Câteva rânduri. Atât.

„Am probleme de sănătate. Pensia nu-mi ajunge pentru tratament și cheltuieli. Te rog să-mi trimiți lunar o sumă de bani. Ești totuși fiica mea și ai o obligație morală.”

Atât.

Fără „iartă-mă”. Fără „știu că ți-am făcut rău”. Fără „n-am avut curaj să te caut”.

Doar obligație morală.

Am râs scurt și urât, din locul ăla din om unde începe plânsul.

Seara, când a venit Cătălin de la muncă, i-am întins scrisoarea fără să spun nimic. A citit-o o dată, apoi încă o dată, și și-a trecut palma peste față.

— Să nu-i trimiți niciun leu.

— Știu…

— Nu, nu știi. Dacă știai, nu tremurai așa.

M-am ridicat brusc și m-am dus la chiuvetă, deși nu aveam nimic de spălat. Așa fac când simt că nu mai pot sta în pielea mea.

— A plecat, Cătălin. Pur și simplu a plecat. M-a lăsat cu tata beat și rupt de lume. Eu la 18 ani munceam la covrigărie dimineața și seara făceam curat într-un salon. Tu știi. Ai fost acolo.

— Tocmai. De asta spun.

Știam și eu ce spune. Aveam 39 de ani, un copil în gimnaziu, rată la bancă, facturi puse sub magnet pe frigider și o oboseală care nu mai trecea cu somn. Făcusem terapie trei ani ca să înțeleg de ce mă simt mereu insuficientă, de ce mă sperie orice ton ridicat, de ce închid ochii când aud cheia în ușă. Atacurile de panică nu veneau din senin. Veneau dintr-o casă unde stăteam seara și ascultam dacă tata varsă iar în baie sau dacă a adormit cu țigara aprinsă.

Și totuși, scrisoarea aia intrase în mine ca un cui.

În nopțile următoare n-am dormit aproape deloc. Mă întorceam de pe o parte pe alta și îmi veneau în minte lucruri pe care le credeam îngropate. Cum își făcea mama geanta în grabă. Cum eu am întrebat-o:

— Când vii înapoi?

Și ea a zis:

— Vedem.

Atât. „Vedem.”

N-a mai văzut nimic.

În a patra noapte, Cătălin s-a ridicat în capul oaselor.

— Nu poți trăi iar prin asta.

— Dar dacă o las așa? Dacă e bolnavă? Dacă moare și eu rămân cu întrebarea asta până la capăt?

— Cu ce întrebare?

L-am privit și abia atunci am spus-o cu voce tare, ca o rușine veche:

— De ce n-am fost destul cât să rămână?

S-a făcut liniște. Cătălin s-a apropiat și mi-a pus mâna pe ceafă. N-a zis nimic câteva secunde.

— Irina, nu un copil e de vină când pleacă un părinte.

Știam. În capul meu știam. Dar una e să știi și alta e să simți.

A doua zi, în pauza de masă, i-am făcut virament. O sumă mică. Atât cât puteam fără să ne sară rata. După aia i-am scris și eu. Simplu. Rece. Aproape la fel de rece ca ea, și m-a durut că am ajuns să scriu așa.

„Îți trimit atât cât pot luna aceasta. Dacă vrei să mai primești bani, am o singură condiție: ne vedem o dată, față în față. Nu ca să te iert. Nu ca să ne prefacem că suntem familie. Vreau să-mi spui adevărul despre acum 20 de ani. De ce ai plecat și de ce nu te-ai mai întors.”

Am recitit mesajul de cinci ori înainte să-l pun în plic. Mi se părea puțin. Mi se părea prea mult. Mi se părea că iar sunt fata aia de 17 ani care așteaptă pe cineva în prag.

Răspunsul a venit repede, de parcă la partea cu banii reacționase imediat.

„Vin marți, la ora 5, la cofetăria de lângă gară.”

Nici de data asta niciun „mulțumesc”. Niciun „îmi pare rău”.

Marți am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme. M-am așezat la o masă mică, lângă geam. Afară ploua mărunt și murdar, din ploaia aia care face orașul să pară obosit. Mi-am luat o cafea și n-am băut-o. Îmi simțeam inima în gât.

La fără cinci am văzut-o.

A intrat încet. Mai mică decât o țineam minte. Cu un palton vechi, bej, și o sacoșă neagră în mână. A stat o clipă în ușă și s-a uitat în jur până m-a văzut. În secunda aia, am avut un impuls absurd să mă ridic și să plec. Să o las și eu cu întrebările ei.

Dar am rămas.

S-a așezat pe scaunul din fața mea fără să mă îmbrățișeze. Și-a scos mănușile cu mișcări mici, obosite.

— Bună, Irina.

Așa, simplu. Ca și cum ne văzuserăm și luna trecută.

M-am uitat la ea și am simțit cum îmi arde pielea.

— Nu te-am chemat pentru politețuri. Spune-mi de ce ai plecat.

A clipit des. Și-a dus mâna la cană, deși ospătara nici nu ajunsese la masa noastră.

— Tatăl tău era greu de dus…

— Nu. Nu începe așa. Eu am rămas cu el. Eu l-am dus. Tu de ce ai plecat?

S-a uitat în jos. Pentru prima dată a părut că nu mai găsește cuvintele atât de repede. Buza de jos îi tremura puțin.

— Pentru că dacă mai stăteam, făceam o nenorocire.

Am încremenit.

— Ce nenorocire?

A ridicat ochii spre mine și, pentru prima oară după douăzeci de ani, am văzut ceva care semăna cu frica.

Și atunci a spus prima propoziție care mi-a schimbat tot ce credeam că știu despre casa în care am crescut.

Mă tot întreb: cât de mult poate schimba un adevăr venit prea târziu? Și voi ce ați fi făcut în locul meu, ați fi trimis banii sau ați fi închis ușa pentru totdeauna?