„Banii pentru apartamentul nostru au ajuns pe masa dintre noi… și, într-o singură noapte, am fost nevoită să aleg între viitorul copilului meu și viața socrului meu”

„Dacă pui mâna pe banii ăia, să știi că ceva se rupe între noi, Cătălin.”

Am spus-o cu voce joasă, dar mâinile îmi tremurau atât de rău, că am vărsat jumătate din cana de cafea pe masă. Plicul alb era acolo, între noi. Banii trimiși de mama mea din Italia. Strânși în ani de muncă la bătrâni, cu spatele distrus și mâinile crăpate de soluții. Banii pentru avansul nostru. Pentru primul nostru apartament. Pentru camera lui Rareș.

Cătălin s-a ridicat atât de repede, că a lovit scaunul de gresie.

„Și dacă nu pun mâna pe ei, tata moare. Asta vrei să-mi spui?”

Rareș dormea în camera cealaltă, pe canapeaua extensibilă din garsoniera închiriată în Militari, unde stăteam toți trei printre cutii, haine pe uscător și jucării băgate cu piciorul sub masă. De luni întregi căutam apartament. Făceam calcule. Ne tăiam de la orice. Eu îmi imaginam deja un hol mic, dar al nostru. O bucătărie unde să nu mă simt musafir.

Și apoi a venit diagnosticul. Cancer. La socrul meu, Ilie.

La început am crezut că se rezolvă prin spital, prin trimitere, prin ce mai acoperă statul. Așa ne mințim toți un pic, că poate nu e chiar atât de rău. Dar în câteva săptămâni am aflat ce înseamnă analize repetate, drumuri la București, medicamente lipsă, tratamente care „nu sunt incluse”, recomandări spuse pe hol, în șoaptă, de parcă ar fi fost rușine să fii bolnav și să n-ai bani.

În seara aia, Cătălin avea în mână o listă mototolită.

„Uite. Atât costă luna asta. Atât. Și luna viitoare probabil mai mult.”

„Și noi ce facem? Mai stăm cinci ani în chirie? Zece? Cu copilul mutat dintr-un apartament în altul?”

„E tata, Ana!”

„Și Rareș e fiul nostru!”

A tăcut. Asta m-a enervat și mai tare. Când Cătălin nu mai avea argumente, tăcea și se uita într-un punct, de parcă eu eram omul rău din poveste.

Mama lui plângea la telefon aproape zilnic.

„Mamă, noi nu mai putem… doctorul a zis să nu întrerupă schema… eu de unde să iau?”

Mama mea, în schimb, era foc și pară.

„Ana, să nu cedezi. Eu n-am stat printre străini atâția ani ca să văd că se duc banii pe ceva fără capăt. Tu ai copil. Gândește-te la copil.”

M-a durut cum a zis-o. „Pe ceva fără capăt.” Era vorba de un om. Dar, în același timp, o parte din mine gândea la fel și mi-era rușine de gândul ăsta.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp minat. Ne vorbeam scurt.

„L-ai dus pe Rareș la grădi?”

„Da.”

„Ai plătit întreținerea?”

„Nu încă.”

Atât.

Noaptea îl auzeam pe Cătălin în bucătărie. Nu aprindea lumina. Stătea pe întuneric. Odată m-am dus după el și l-am găsit cu coatele pe masă și capul în palme.

„Mi-a zis tata azi să nu mai cheltuim pe el.”

N-am zis nimic.

„Mi-a zis: «Mai bine vă luați casa. Eu mi-am trăit traiul.» Tu înțelegi ce înseamnă să-ți spună asta tatăl tău?”

Atunci m-am înmuiat un pic. Pentru că l-am văzut nu ca pe soțul care îmi distruge planul, ci ca pe băiatul care se pregătea să-și piardă tatăl.

Dar a doua zi, când proprietara ne-a anunțat că din toamnă mărește chiria, mi s-a întors nodul în stomac.

„Noi chiar nu contăm deloc?” am izbucnit.

„Ba da, dar acum nu e despre noi!”

„Ba exact despre noi e! Despre ce fel de familie suntem când rămânem fără nimic!”

Cătălin a lovit cu palma în perete. Nu tare, dar suficient cât să îngheț.

„Nu mai pot, Ana! Nu mă pune să aleg!”

Și fix asta făceam. Îl puneam să aleagă. Cum și el mă punea pe mine.

În weekend am mers la ai lui, la Pitești. Ilie slăbise enorm. Avea o pătură pe genunchi, deși afară era cald. Când l-a văzut pe Rareș, a zâmbit cu toată fața, dintr-o dată parcă mai viu.

„Ia vino la bunicu’… să te văd ce mare te-ai făcut.”

Rareș i-a pus în poală o mașinuță albastră.

„Să o ții tu până vin eu iar.”

N-am putut să mă uit la nimeni câteva secunde. M-am dus direct în baie și am plâns cu robinetul pornit. M-am uitat în oglindă și mi-am zis ceva ce n-am crezut că o să pot spune vreodată: apartamentul poate să mai aștepte. Un om nu.

Seara, când ne-am întors acasă, am scos plicul din sertar și l-am pus în fața lui Cătălin.

„Îi folosim pentru tratament.”

El s-a uitat la mine de parcă nu înțelesese.

„Serios?”

„Da. Dar să nu-mi spui că n-o să doară. Pentru că o să doară mult.”

Cătălin a început să plângă. Nu l-am mai văzut așa de când l-am născut pe Rareș. S-a așezat pe jos, lângă masă, și plângea urât, fără să se ascundă. M-am așezat și eu lângă el.

„Îmi pare rău”, tot repeta. „Îmi pare rău.”

Nu știu dacă atunci am pierdut apartamentul sau dacă atunci am salvat, de fapt, ceva mai important în familia noastră. Poate încrederea. Poate omenia. Poate felul în care o să ne privească, peste ani, copilul nostru.

Am rămas în chirie. Am amânat creditul. Am tăiat vacanțe, haine, ieșiri, tot. N-a fost ușor deloc. Și nici frumos. Au fost luni de frică, drumuri, speranță și căderi. Dar n-am mai simțit că suntem unul împotriva celuilalt.

Uneori mă mai gândesc la cheia unui apartament care ar fi putut fi a noastră. Alteori mă gândesc la faptul că, pentru o vreme, banii ăia au cumpărat zile, analize, tratamente și o șansă.

Spuneți-mi sincer: voi ce ați fi ales în locul meu?
Se poate construi o casă mai târziu, dar cum împaci inima când știi că poate ai fi putut salva un om?