Mama mea m-a privit în ochi și mi-a spus că n-am inimă, doar pentru că n-am vrut să vând ultima casă rămasă de la tata ca să-i dau fratelui meu și mai mulți bani

„Dacă ai avea un pic de suflet, ai semna azi.”

Mama a spus asta cu mâna pe dosarul albastru, chiar la mine în bucătărie, de parcă venise să-mi taie aerul, nu să-mi bea o cafea. Fratele meu, Cătălin, stătea lângă ușă cu brațele încrucișate și se uita pe geam, teatral, ca și cum pe el îl durea capul de la toată situația. Eu aveam cana în mână și mi-am dat seama că tremuram. Soțul meu, Lucian, n-a zis nimic în primele secunde. Doar s-a ridicat încet de la masă.

„Mai spune o dată”, i-am zis mamei, pentru că sincer nu-mi venea să cred.

„Să vinzi casa lui taică-tu. Ce tot atâta? Cătălin are nevoie de bani acum. Tu ai bărbat, ai apartament, ai viața ta. El ce are?”

Casa lui tata.

Nici azi nu pot să-i spun altfel. Nu „imobil”, nu „proprietate”, nu „bun succesoral”. Casa lui tata era casa în care am învățat să merg desculță prin curte, unde mirosea a lemn tăiat iarna și a roșii coapte vara. Era singurul lucru rămas cu adevărat de la el după ce l-am pierdut. Și culmea e că pentru Cătălin eu deja făcusem destul. Mai mult decât destul.

Cu un an înainte, când a vrut să-și deschidă service-ul auto cu un prieten, mama a venit plângând la mine. Că el merită și el o șansă. Că eu sunt mai așezată. Că „tu ai fost mereu fata înțelegătoare”. Din economiile mele și ale lui Lucian, strânse pentru avans la o casă mai mare, i-am dat fratelui meu partea mea. Nici măcar n-am făcut hârtie. Eram familie, nu?

Service-ul a mers prost. Prietenul lui l-a lăsat cu datorii. Și acum, brusc, soluția eram tot eu.

„I-am dat bani, mamă. I-am dat din banii mei, din munca noastră. Tu ai uitat?”

„Nu ți-am cerut pentru mine”, a zis ea repede. „Pentru fratele tău. Sângele tău.”

„Tocmai. Și i-am dat.”

Cătălin s-a întors de la geam.

„Hai, Daniela, nu mai dramatiza. Oricum casa aia stă goală. Ce faci cu ea?”

M-a lovit felul în care a spus-o. Rece. Grăbit. De parcă vorbea despre un garaj vechi, nu despre ultimul loc în care încă îl simțeam pe tata aproape.

„O păstrez”, am zis. „Asta fac cu ea.”

Mama a izbucnit.

„O păstrezi? Pentru ce? Să te duci de două ori pe an și să ștergi praful? N-ai copii, n-ai nevoie de ea. Ești egoistă. N-ai inimă.”

N-ai inimă.

M-a durut mai tare decât mă așteptam. Pentru că toată viața mea am fost exact invers. Eu am cedat. Eu am înțeles. Eu am înghițit. Când Cătălin făcea prostii, mama găsea explicații. Când eu refuzam o singură dată, eram rea. Așa a fost mereu, dar parcă după moartea lui tata s-a văzut mai crud.

Lucian a pus palma pe masă.

„Doamnă Mariana, gata. Daniela nu vinde nimic.”

Mama l-a săgetat cu privirea.

„Tu să nu te bagi între mamă și fiică.”

„Mă bag când nevasta mea e umilită în casa ei.”

S-a lăsat o liniște urâtă. Din aia care îți țiuie în urechi. Eu mă uitam la dosarul albastru. Era pregătit. Acte scoase, calcule făcute, totul discutat fără mine, doar cu mine de fațadă. Atunci am înțeles că nu veniseră să mă roage. Veniseră să mă preseze.

„Ați stabilit deja și cât să primească el?” am întrebat.

Cătălin a ridicat din umeri.

„Normal că mai mult mie. Eu am problemele, nu tu.”

Am râs scurt. Nu de amuzament. De șoc.

„Deci eu vând ce mi-a lăsat tata, iar tu iei partea mare pentru că ai făcut datorii?”

„Vai, iar începi”, a mormăit el.

Mama a venit spre mine și și-a coborât vocea, de parcă asta făcea totul mai frumos.

„Mamă, ascultă-mă. Casa aia oricum într-o zi se duce. Se strică. O vinzi acum, îl ajuți pe fratele tău și faci și o faptă bună. Ce, vrei să-l vezi pe drumuri?”

Și atunci am spus ceva ce n-am avut curaj să spun ani întregi.

„Nu, mamă. Nu vreau să-l văd pe drumuri. Dar nici pe mine nu mă mai pun pe drumuri pentru el.”

A înlemnit.

Cred că a fost prima dată când nu m-am frânt în fața ei.

A început să plângă. Din plânsul ăla care te face imediat vinovat dacă o cunoști de o viață. Mi-a zis că de când a murit tata m-am schimbat. Că m-a făcut omul banul. Că Lucian m-a întors împotriva familiei. Că un frate nu se lasă așa. Că ei nu mai au pe nimeni. Și totuși, ciudat, eu mă simțeam de parcă nimeni nu mă avea pe mine.

Au plecat trântind ușa.

Trei zile nu m-a sunat nimeni. Apoi au început mesajele. Mătușa mea: „Mama ta e distrusă.” Verișoara: „Puteai să găsiți o cale de mijloc.” Cătălin mi-a scris doar atât: „Să-ți fie rușine.”

Rușine pentru ce? Că n-am vrut să renunț la singurul lucru rămas de la tata? Că după ce am dat bani o dată, n-am mai vrut să fiu pușculița familiei? Că m-am gândit și la ziua în care poate eu o să am nevoie de un acoperiș sigur?

În weekend m-am dus singură la casă. Am deschis poarta și am simțit mirosul ăla vechi de viță, pământ și lemn ud. În șifonier era încă geaca lui tata. În sertar, o cutie cu șuruburi și o brichetă goală. M-am așezat pe patul din camera mică și am plâns cum n-am plâns la înmormântare. Nu pentru casă, de fapt. Pentru că am înțeles ceva urât: tata plecase, iar odată cu el dispăruse singurul om care mă vedea și pe mine, nu doar pe Cătălin.

Când am ajuns acasă, i-am spus lui Lucian că nu vând. Nici acum, nici sub presiune, nici de gura lumii.

Dacă o voi da vreodată, o voi face când aleg eu, nu când sunt împinsă cu vina în spate.

Mama încă spune prin familie că m-am înrăit. Poate. Sau poate doar m-am trezit prea târziu.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să dea o fiică până când are voie să spună „ajunge” fără să fie făcută fără inimă?

Și dacă păstrezi ce ți-a lăsat tatăl tău ca să nu rămâi fără nimic, chiar ești egoistă?