„Nu pot să-mi vând apartamentul pentru o nuntă!” Așa a început scandalul dintre noi și familia ginelui, iar fiica mea a ajuns să plângă între două lumi

„Dacă voi nu puteți ține pasul, spuneți de pe acum, să știm pe ce ne bazăm.”

Asta mi-a zis mama băiatului la prima masă în care trebuia, teoretic, să vorbim frumos despre nuntă. Și eu, care mă dusesem cu gândul că stabilim data, cununia civilă, poate un restaurant decent în oraș, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Eu sunt mama fetei. Stăm în Ploiești, eu lucrez la o farmacie, soțul meu e șofer pe distribuție. Nu murim de foame, dar nici nu avem bani de aruncat. Fata noastră s-a logodit anul trecut cu un băiat bun, muncitor, angajat în București, în IT. El e dintr-o familie cu mai mulți bani decât noi, asta s-a văzut de la început, dar am zis că nu contează dacă se iubesc.

Numai că, atunci când s-a ajuns la nuntă, a început adevărata poveste.

Mama lui a venit cu lista gata făcută.

„Salonul l-am văzut deja, e la marginea Bucureștiului, foarte frumos, au și grădină pentru poze. Meniul e mai scump, dar nu poți face nuntă de copii. Și clar trebuie formație, nu DJ, că râd neamurile.”

Soțul meu a întrebat calm:

„Cam la ce sumă vă gândiți?”

Și ea a zis de parcă vorbea de cumpărături la supermarket:

„Cu tot cu foto-video, decor, candy bar, fum greu, mă gândesc că ajungem pe la 35.000 de euro, dar se recuperează din dar.”

Mi-a venit să râd, dar de nervi.

„Doamnă, noi nu avem de unde să punem așa ceva.”

Ea s-a uitat la mine și a zis:

„Păi nici noi nu zicem să puneți tot. Dar fiecare familie trebuie să se implice. Așa e frumos.”

Frumos pentru cine, mă întrebam eu. Pentru rudele care vin, mănâncă, dansează și apoi compară meniul cu nunta altcuiva?

Pe drum spre casă, fata m-a sunat plângând.

„Mami, te rog, nu vă certați. Nici noi nu vrem așa ceva.”

Atunci am aflat că nici băiatul nu era încântat de planul mamei lui, doar că nu știa cum să-i spună. El fusese crescut cu ideea că nunta e un eveniment de imagine, că „o dată în viață” trebuie făcută bine, să nu vorbească lumea. Fata mea voia ceva simplu: cununie civilă, biserică, masă cu oamenii apropiați, eventual într-un restaurant bun din Ploiești sau București, atât.

Numai că și fata mea greșise. Ne spusese nouă mereu că lucrurile sunt sub control, că discută ei doi și decid singuri. În realitate, lăsase prea mult loc mamei lui să caute saloane, să întrebe de meniuri, să facă liste. Iar eu, la rândul meu, am greșit că m-am ambiționat imediat și am luat totul personal.

După câteva zile, ne-am văzut din nou, de data asta la ei acasă. Eu am intrat deja înțepată.

„Noi nu facem credit pentru o nuntă”, am zis din ușă.

Mama lui a răspuns imediat:

„Dar cine v-a cerut credit? Eu am zis doar să fie ceva la nivelul copiilor.”

„Nivelul copiilor sau nivelul rudelor care trebuie impresionate?” am întrebat eu.

S-a lăsat liniște. Băiatul s-a uitat în jos. Fata mea aproape că tremura.

Atunci a intervenit tatăl lui, care până atunci vorbise puțin.

„Hai să nu ne înțepăm. Problema e simplă: noi ne permitem mai mult, voi mai puțin. Dar copiii trebuie să hotărască.”

Pe moment m-am enervat și mai tare la formularea lui, „voi mai puțin”. M-a durut. Dar, sincer, nici eu nu ajutasem, pentru că înainte de întâlnire îi spusesem fetei ceva urât:

„Dacă ei vor spectacol, să și-l plătească singuri.”

Ea mi-a răspuns atunci:

„Mami, parcă e nunta lor, nu a mea.”

Și a avut dreptate.

În seara aia a ieșit tot. Băiatul a spus că mama lui făcuse deja o rezervare provizorie la salon, fără să-i întrebe clar. Fata mea a recunoscut că acceptase să probeze rochii mult peste buget „doar ca să nu o supere”. Noi, părinții, vorbeam de bani și respect, dar copiii deja se certaseră de trei ori din cauza noastră și ajunseseră să amâne depunerea actelor pentru cununia civilă.

La un moment dat, fata mea a izbucnit:

„Voi vă certați între voi și noi nu mai avem deloc bucurie. Eu nu vreau să intru în căsnicie cu datorii și cu reproșuri. Dacă pentru toată lumea e mai important salonul decât liniștea noastră, atunci nu mai fac nicio nuntă.”

A început să plângă. Și atunci, pentru prima dată, mama băiatului a lăsat tonul jos.

„Eu n-am vrut să vă umilesc. La noi în familie așa s-au făcut toate evenimentele. Mi-a fost teamă să nu zică lumea că ne-am zgârcit la singurul copil.”

Acolo am înțeles și eu ceva. Femeia nu încerca doar să ne pună la colț. Era și ea prinsă în gura lumii, în comparații, în orgolii pe care probabil le ducea de ani de zile.

I-am spus și eu adevărul:

„Și mie mi-a fost rușine. Rușine că nu putem ține pasul. De-aia am reacționat așa. Dar nu pot să mă prefac că 35.000 de euro sunt o sumă normală pentru noi.”

Până la urmă, copiii au pus pe masă ce voiau ei cu adevărat. Un restaurant mic, maxim 80 de persoane, fără figuri, fără artificii, fără fum greu, fără cine știe ce decoruri. Cununia civilă la primărie, câteva poze, apoi masa. Ce pot plăti ei din economiile lor, plus cât vrea fiecare familie să ajute fără obligații și fără împărțeli de tipul „voi dați atât, noi dăm atât”.

Surprinzător, tatăl băiatului a zis primul:

„Asta e cel mai sănătos.”

Mama lui a oftat și a zis:

„Bine. Dar măcar să vă placă vouă, dacă tot renunțăm la tot circul.”

Am râs toți, puțin stânjenit, dar a fost prima dată când am simțit că ne mai destindem.

Acum lucrurile sunt mai liniștite. Nunta o să fie modestă, dar făcută pe măsura lor. Sincer, cred că trebuia de la început să ne ținem noi, părinții, gura mai mult și să-i lăsăm pe ei să decidă. Eu am pus gaz pe foc din orgoliu și din frica de a nu fi umiliți.

Până la urmă, nu salonul ține o căsnicie și nici meniul nu aduce respect între oameni. Dar recunosc că atunci când te lovești de diferențe de bani între familii, e foarte ușor să iei totul ca pe o jignire.

Voi cum ați proceda într-o situație din asta? Părinții ar trebui să aibă un cuvânt greu la nuntă, dacă tot contribuie cu bani, sau tinerii ar trebui lăsați complet să decidă?