„E treabă de femeie”, mi-a spus soțul meu, în timp ce îi îngrijeam mama paralizată. Când am căzut, sora lui a pus o întrebare pe care nimeni nu îndrăznise s-o rostească

— Nu mai pot, Mihai. Ia-o tu pe Ilinca. Măcar zece minute.

Țineam într-o mână ligheanul cu apă murdară și cu cealaltă încercam să-mi desprind din bluză degetele fetiței noastre. Din dormitor, soacra mea striga că alunecase iar pe marginea patului. Ilinca ardea de febră, mașina de spălat piuia, iar pe aragaz mirosea a lapte ars. Mihai, așezat la masa din bucătărie, nici măcar nu ridică ochii din telefon.

— Irina, am muncit toată ziua. Tu ești acasă. Astea sunt treburi de femeie.

Am pus ligheanul jos atât de încet, încât nici apa nu s-a mișcat. Mi-era teamă că, dacă făceam un gest mai apăsat, aveam să încep să țip și nu m-aș mai fi oprit.

Cu opt luni înainte, mama lui suferise un accident vascular cerebral. Viorica avea șaizeci și opt de ani și până atunci fusese femeia care își spăla singură covoarele în spatele blocului și venea la noi cu sacoșe de ardei copți. După trei săptămâni de spital, nu-și mai putea folosi bine partea stângă a corpului. Vorbea greu, avea nevoie de ajutor ca să mănânce și nu se putea ridica singură.

Locuia într-o comună de lângă Buzău, într-o casă cu sobă și cu toaleta în curte. Nici nu se punea problema să o trimitem acolo singură.

— O aducem la noi până se pune pe picioare, spusese Mihai.

Nu întrebase cine urma să stea cu ea. Nici eu nu întrebasem. În primele zile, mi se părea urât să vorbesc despre program și bani când un om abia ieșise din spital.

Am mutat patul Ilincăi în dormitorul nostru, iar în camera ei am instalat un pat medical închiriat. Fetița avea patru ani și m-a întrebat dacă bunica avea să-i păstreze desenele de pe perete.

— Sigur că da, i-am spus. O să-i țină de urât.

Eu lucram la o croitorie. Mi-am luat întâi zilele de concediu rămase, apoi concediu fără plată. Când patroana m-a sunat să-mi spună că nu-mi mai putea ține postul la nesfârșit, am răspuns că înțeleg. Am închis telefonul și am plâns deasupra unei cămăși pe care o călcam pentru Mihai.

El a spus că ne vom descurca din salariul lui și din pensia mamei. Lucra la un depozit de materiale de construcții și venea obosit, cu praful prins în cutele pantalonilor. Nu i-am negat niciodată oboseala. Numai că, odată ajuns acasă, el își putea scoate bocancii. Pentru mine nu exista momentul acela.

Ziua începea la cinci și jumătate. Îi schimbam Vioricăi absorbantul, o spălam, verificam pielea de pe spate și o întorceam cu grijă, așa cum îmi arătase asistenta la externare. Pregăteam micul dejun, puneam medicamentele în cutiuța împărțită pe zile și o trezeam pe Ilinca pentru grădiniță. Dacă nu găseam o vecină să stea douăzeci de minute cu soacra mea, fetița rămânea acasă.

La prânz, mâncam în picioare, dacă apucam. Seara, strângeam jucării cu piciorul în timp ce duceam farfurii. Noaptea mă ridicam de trei, de patru ori.

Uneori, Viorica mă apuca de încheietură și mă ținea lângă ea.

— Să nu mă lași, Irina.

— Nu vă las.

Îmi era milă de ea. Îi vedeam rușinea când trebuia schimbată și furia când nu reușea să ducă lingura la gură. Nu ea era vinovată că se îmbolnăvise. Dar, fără să-mi dau seama când, ajunsesem să cred că orice nevoie a mea era o cruzime față de suferința ei.

Prima dată când i-am cerut serios ajutor lui Mihai, era duminică. Trebuia să schimbăm cearșaful de sub mama lui, iar spatele meu mă durea de două zile.

— Ține-o puțin spre tine, te rog.

A rămas în prag.

— Nu mă pricep la astea.

— Nici eu nu mă pricepeam.

— Tu ai răbdare. Și ei îi e rușine de mine.

— Îi e rușine și de mine, Mihai. Doar că cineva trebuie s-o facă.

A oftat ca și cum îi cerusem ceva nepotrivit. A ținut-o câteva secunde, apoi a plecat să cumpere pâine. S-a întors după aproape o oră, cu pâine, bere și o poveste despre un vecin întâlnit în fața magazinului.

De atunci am început să-i cer tot mai rar. Mă pregăteam sufletește pentru fiecare refuz și ajunsesem să simt că era mai simplu să fac singură. Numai că trupul meu nu devenea mai puternic fiindcă eu tăceam.

Slăbisem. Îmi cădea părul. Uitam unde puneam cheile și verificam de trei ori aragazul. Într-o dimineață, am găsit cafeaua rece în dulapul cu farfurii. O pusesem acolo fără să-mi amintesc.

Ilinca începuse să mă întrebe înainte de orice:

— Mami, acum ai timp?

Nu mă întreba dacă voiam să ne jucăm. Întreba dacă mai rămăsese ceva din mine și pentru ea.

În seara cu febra, după ce Mihai mi-a spus că sunt treburi de femeie, n-am răspuns. I-am dat Ilincăi medicamentul recomandat de medic, am schimbat-o pe Viorica și am curățat aragazul. Când am ajuns în baie, m-am privit în oglindă. Aveam pe umăr o pată de supă uscată și nu știam de când era acolo.

M-am întors în bucătărie să pregătesc lucrurile pentru dimineață. Am deschis sertarul cu tacâmuri și nu mi-am mai amintit ce căutam.

Apoi am început să plâng.

La început încet, cu mâna la gură, ca să nu mă audă Ilinca. După aceea nu mi-am mai putut stăpâni respirația. Îmi amorțiseră degetele, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să mor acolo, între frigider și masă. M-am așezat pe gresie și n-am mai fost în stare să mă ridic.

Mihai a venit iritat.

— Ce faci, Irina? Te aude copilul.

Am încercat să-i spun că nu pot respira. N-au ieșit decât câteva sunete scurte.

Ilinca a apărut în ușă, cu ursulețul sub braț.

— Tati, mami s-a stricat?

Întrebarea ei l-a făcut, în sfârșit, să lase telefonul pe masă. A sunat la 112, apoi pe sora lui, Raluca, să vină să stea cu mama și cu fetița. Echipajul m-a evaluat și m-a dus la camera de gardă. Medicii au exclus o urgență fizică și mi-au spus că episodul semăna cu un atac de panică, pe fondul unei epuizări severe. Mi-au recomandat să merg mai departe la un specialist și au insistat că aveam nevoie de odihnă reală, nu doar de o noapte mai liniștită.

Când m-am întors acasă, Raluca era în bucătărie. În fața ei se aflau caietul în care notam medicamentele și lista mea de cumpărături. Îi dăduse deja Ilincăi pijamaua curată și o ajutase pe Viorica să bea apă.

— De când doarme Irina câte două ore legate? l-a întrebat pe fratele ei.

Mihai și-a frecat ceafa.

— Nu știu. Nu mi-a spus că e chiar așa.

— Ți-am spus, am șoptit. Doar că nu ți-am spus de fiecare dată plângând.

Raluca a tras un scaun.

— Spune-mi cum o schimbi pe mama.

— Ce?

— Dacă Irina rămânea internată în seara asta, tu ce făceai? Știi ce medicamente ia? Știi când trebuie întoarsă? Știi unde sunt actele ei?

— Eu aduc banii în casă, Raluca.

— Știu. Dar ea și-a pierdut salariul ca să stea aici. Nu e liberă toată ziua. Muncește fără pauză și fără să fie plătită.

Mihai s-a uitat spre mine, apoi spre caiet. Cred că abia atunci a observat orele scrise pe fiecare pagină: două noaptea, patru și jumătate, șase.

Raluca nu l-a lăsat să transforme discuția într-o ceartă despre cine era mai obosit. L-a pus să scrie ce avea de făcut mama lor într-o zi. După câteva minute, el s-a oprit.

— Nu putem plăti pe cineva permanent.

— Atunci găsim o soluție pentru câteva ore. Vin și eu. Întrebăm medicul. Dar nu mai hotărâm că Irina poate orice doar fiindcă până acum a făcut tot.

Nici Raluca nu fusese prezentă cât mi-aș fi dorit. Locuia la patruzeci de kilometri, avea doi copii și lucra într-un magazin. În noaptea aceea, după ce Mihai s-a dus la mama lui, mi-a spus:

— Și eu am greșit. Veneam cu fructe, întrebam dacă vă trebuie ceva și plecam repede. Trebuia să întreb când ai dormit ultima dată.

Am început iar să plâng, dar de data asta am putut să vorbesc.

I-am spus cât de tare mă durea spatele. Că mi-era dor de croitorie. Că uneori stăteam în baie un minut în plus doar ca să nu mă strige nimeni. Că mă simțeam vinovată chiar și când îmi doream să ies singură până la farmacie.

A doua zi, Mihai a vrut să-mi promită că totul avea să fie bine. L-am oprit.

— Nu vreau să mă ajuți două zile fiindcă te-ai speriat. Vreau să știu ce faci marțea viitoare. Și peste o lună.

Am făcut un program pe o foaie lipită pe frigider. Mihai prelua îngrijirea mamei lui înainte să plece la serviciu și seara. Raluca venea de două ori pe săptămână și o sâmbătă din două. Am discutat cu medicul de familie despre îngrijiri la domiciliu și despre pașii pentru evaluarea Vioricăi în vederea încadrării în grad de handicap. Am depus cereri, am făcut copii după acte și am aflat că unele răspunsuri aveau să dureze.

Până atunci, am plătit din pensia ei și din banii puși deoparte o îngrijitoare recomandată de o cunoștință, Luminița, care venea trei ore în zilele lucrătoare. Nu ne permiteam mai mult. Mihai a renunțat la niște cheltuieli pe care până atunci le numise neînsemnate, iar Raluca a contribuit cât a putut. Pentru manevrele pe care nu le stăpâneam, am cerut îndrumarea unei asistente și a kinetoterapeutului.

Prima dimineață în care a venit Luminița, m-am încălțat și am rămas în hol, cu geanta în mână.

— Unde mergeți? m-a întrebat.

Nu știam. Aveam două ore libere și nu-mi venea în minte niciun loc în care aveam voie să fiu fără un scop.

Am mers într-un parc. M-am așezat pe o bancă și am mâncat un covrig cald. Pe urmă am sunat-o pe patroana croitoriei. Nu mai avea postul meu, dar mi-a spus că putea să-mi dea câteva retușuri de făcut când mă simțeam în stare. Am notat adresa unei cliente și, pentru prima dată după multe luni, am scris în carnețel ceva care nu era un medicament sau o factură.

Recuperarea mea n-a fost frumoasă și ordonată. Am mers la medic și am început ședințe de consiliere. În unele dimineți, tremuram când auzeam că Viorica mă strigă, chiar dacă Mihai era deja lângă ea. În altele, mă înfuriam pentru lucruri mici: o cană lăsată pe masă, un prosop ud, întrebarea lui despre ce aveam de mâncare.

— Acum chiar încerc, îmi spunea.

— Știu. Dar eu încă sunt obosită de tot ce a fost înainte.

Îi venea greu să audă asta. Și mie îmi venea greu să nu-l iert pe loc, doar ca să nu mai avem încă o problemă de rezolvat.

Într-o seară, l-am găsit lângă patul mamei lui, încercând să-i schimbe bluza. Viorica plângea de rușine.

— Lasă, cheam-o pe Irina.

Mihai a rămas lângă ea.

— Pot și eu, mamă. Spune-mi dacă te doare.

M-am retras înainte să mă vadă. Nu voiam să preiau iar totul doar fiindcă pentru ei era mai comod cu mine.

Mai târziu, Viorica m-a chemat. Mi-a prins mâna între degetele ei bune.

— Și eu am zis odată că bărbatul n-are ce căuta la schimbat copii. Așa l-am crescut.

Am stat puțin în tăcere.

— Poate. Dar acum poate să învețe.

Mihai și-a cerut iertare într-o duminică, în timp ce împătuream împreună lenjeria. Nu mi-a adus flori și nu mi-a spus că sunt cea mai puternică femeie din lume.

— Te-am auzit cerând ajutor și m-am purtat de parcă mă deranjai, a spus. Mi-a convenit să cred că te descurci.

Am lăsat cearșaful pe pat.

— Asta m-a durut cel mai tare.

Nu ne-am îmbrățișat imediat. Am vorbit mult, cu pauze și cu lucruri greu de spus. Mai târziu am început și câteva ședințe de consiliere de cuplu. Nu știam dacă aveam să ne regăsim, dar voiam să văd dacă schimbarea lui putea ține și după ce trecea sperietura.

Au trecut șase luni. Viorica are încă nevoie de îngrijire. Banii se termină repede, programul se mai încurcă, iar uneori trebuie să ne cerem ajutorul de două ori. Eu lucrez din nou câteva ore pe zi. Mihai știe acum schema de tratament, numărul medicului și unde ținem cearșafurile curate. Nu mă mai sună ca să mă întrebe unde sunt toate lucrurile din propria lui casă.

Săptămâna trecută, Ilinca a venit la mine cu o carte. Am tresărit din obișnuință, pregătită să-i cer cinci minute.

— Tati e cu bunica, mi-a spus. Noi putem să citim?

Ne-am așezat pe covor și am citit aceeași poveste de două ori. Din camera cealaltă îi auzeam pe Mihai și pe mama lui discutând dacă să deschidă geamul. N-am mers să verific. Am rămas lângă fetița mea.

Încă mă întreb de ce a trebuit să ajung pe podeaua bucătăriei ca să fie luat în serios un simplu „nu mai pot”. Voi unde ați pune limita dintre grija pentru familie și uitarea de sine?