Fiul meu a venit de la liceu cu o nou-născută în brațe. După patru luni, mama fetiței ne-a bătut la ușă

— Mamă, nu țipa. Cred că îi e foame.

Andrei stătea în ușa apartamentului cu ghiozdanul pe un umăr și un copil învelit într-o pătură roz. Din căciuliță ieșea o ureche cât unghia mea. Când am întins mâna, am văzut că băiatului meu îi tremura bărbia.

— Unde e Ioana?

— Nu știu. Mi-a scris să vin. Când am ajuns, nu mai era.

Fetița avea unsprezece zile. Ioana o lăsase cu o vecină, spunând că merge la farmacie. Telefonul era închis. În sacoșa cu scutece găsisem certificatul de naștere, biletul de externare și un bilețel: „Nu pot. Iartă-mă.”

Am sunat la poliție. Apoi la maternitate. Apoi iar la poliție, de parcă între timp ar fi putut apărea o veste.

Andrei avea optsprezece ani, era în clasa a douăsprezecea și își recunoscuse fetița. Despre sarcină știam. Despre cât de rău se simțea Ioana după naștere, nu.

Sau poate nu întrebasem destul.

Locuiam într-un apartament cu două camere din Ploiești. Eu dormeam în sufragerie de când plecase tatăl lui Andrei. Lucram casieră și îmi calculam cumpărăturile înainte să intru în magazin.

În prima noapte, Mara a plâns până dimineață. Am ținut-o pe piept, iar Andrei a citit instrucțiunile de pe cutia de lapte de patru ori.

— Dacă pun prea mult?

— Măsurăm iar.

— Dacă fac ceva greșit?

N-am avut inimă să-i spun că și mie îmi era frică.

Au venit asistenta de la medicul de familie și o doamnă de la protecția copilului. Am făcut cereri, drumuri, copii după acte. Până să intre alocația, am cumpărat lapte cu bani împrumutați de la o colegă.

Banii, cum intrau, se duceau. Întreținerea rămânea pe frigider, prinsă cu un magnet, iar eu mă făceam că n-o văd.

Andrei mergea la liceu după nopți în care dormea două ore. Într-o dimineață l-am găsit încălțat, adormit lângă pătuțul primit de la verișoara mea.

— Las școala. Mă angajez la depozit.

— Nu lași nimic. Vorbim cu diriginta. Dar te ocupi de fata ta, nu mă lași singură.

A dat din cap. N-a fost nevoie să-i repet.

Vecina de la trei mă oprea la lift:

— Așa pățești dacă îi lași prea liberi.

Sora mea a venit cu o pungă de haine și cu sfatul să cerem plasamentul fetei.

— Vă nenorociți amândoi pentru greșeala alteia.

Andrei era în bucătărie. A pus biberonul jos atât de încet, că m-a durut mai tare decât dacă l-ar fi trântit.

— Mara nu e o greșeală, mătușă.

După aceea, sora mea n-a mai venit o vreme.

Poliția ne-a anunțat, după câteva săptămâni, că Ioana fusese găsită în siguranță. Era majoră și nu voia să ne spună unde stă. Am plâns de ușurare, apoi de furie.

În a patra lună, când începuserăm să recunoaștem plânsul de foame de cel de somn, a sunat cineva la ușă.

Ioana avea un rucsac și buzele crăpate.

— Nu cer să mă iertați. Vreau s-o văd.

Andrei s-a așezat în prag.

— Patru luni, Ioana. Nici măcar un telefon?

Ea se uita la șosetele lui.

Ne-a spus că plecase întâi la o fostă colegă, apoi lucrase fără contract într-o pensiune. După naștere nu dormea, plângea și se temea să rămână singură cu Mara. Acasă, tatăl ei îi spusese să nu se mai întoarcă „cu rușinea”.

— Puteai să-mi spui mie, am izbucnit.

— Mi-ați zis că trebuie să mă maturizez. Mi-a fost frică să vă spun că nu pot.

Îi spusesem. În maternitate, când se plânsese că nu simte nimic în afară de teamă.

Mi s-a făcut rușine. Dar rușinea mea nu ștergea lunile ei de tăcere.

În seara aceea n-am hotărât singură. Andrei a cerut să vorbească întâi cu ea, fără mine.

Am primit-o, dar nu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am cerut sprijinul asistentului social, iar Ioana a mers la medic și a primit trimitere la psihiatru. Am împărțit îngrijirea Marei. Încrederea avea nevoie de timp.

Doarme pe o saltea lângă pătuț. Andrei învață pentru bac în bucătărie. Ne mai certăm, mai ales când suntem obosiți.

Ieri, Ioana m-a trezit fiindcă Mara avea febră. Pentru prima dată, n-a încercat să se descurce singură și nici n-a fugit.

Încă mi-e teamă că va pleca. Dar dacă i-aș fi închis ușa, pe cine aș fi pedepsit mai mult: pe ea sau pe nepoata mea?