Ne-am mutat la socrul meu fiindcă nu mai puteam plăti chiria. Când soțul mi-a spus din nou „așa e tata”, am început să-mi fac bagajul

— Din salariul tău amărât vrei să ții trei oameni? a zis socrul meu, trăgând oala de pe foc. Nici o ciorbă nu știi să faci fără să risipești.

M-am uitat la cele două bucăți de carne pe care le pusese pe o farfurie. Le scosese din oală ca să-mi arate cât cheltuiam. Soțul meu stătea la masă, cu telefonul în mână.

— Radu, spune ceva.

A ridicat ochii doar o clipă.

— Lasă, Irina. Știi cum e tata.

Atunci mi-am dat seama că începusem să urăsc propoziția asta mai mult decât toate vorbele socrului.

Ne mutaserăm la el în noiembrie, după ce atelierul unde lucra Radu se închisese. Din leafa mea de casieră nu mai puteam plăti chiria, utilitățile și rata pentru mașina pe care nici măcar nu reușeam s-o vindem.

Socrul meu, Vasile, locuia singur într-o casă cu trei camere, la marginea Ploieștiului.

— Veniți aici până vă puneți pe picioare, ne spusese. Doar n-o să-mi las băiatul pe drumuri.

Am auzit „băiatul”, dar m-am prefăcut că nu contează.

În primele zile am spălat perdelele, am curățat aragazul și am umplut frigiderul. Voiam să simtă că nu veniserăm să profităm. Îi dădeam lunar bani pentru facturi și cumpăram aproape toată mâncarea.

Tot nu era bine.

Dacă porneam mașina de spălat, consumam curent. Dacă spălam de mână, udam baia. Dacă veneam obosită și făceam omletă, îmi explica ce gătea nevasta lui după două schimburi la fabrică.

Nu i-am cunoscut soția. Murise cu șase ani înainte. Uneori îmi părea rău de singurătatea lui. Apoi mă trezeam cerându-mi scuze că lăsasem o cană lângă chiuvetă.

Radu trimitea cereri de angajare, apoi tot mai puține. Dormea până târziu și cobora când tatăl lui termina de comentat că „femeile din ziua de azi vor prea mult”.

— Tu de ce nu-i spui că și tu locuiești aici? l-am întrebat într-o seară.

— Ce vrei, să mă cert cu el în casa lui?

— Nu. Vreau să nu mă lași singură de fiecare dată.

A oftat și s-a întors spre perete.

După trei luni, mi se strângea stomacul în autobuz, cu două stații înainte de casă. Mai stăteam câte zece minute în curte, prefăcându-mă că vorbesc la telefon.

În seara cu ciorba lucrasem unsprezece ore. Mă dureau picioarele și aveam în buzunar un bon pentru niște ghete pe care le returnasem. Nu ni le permiteam.

Când Vasile a început să spună că Radu nu găsea de lucru fiindcă eu îl țineam „fără ambiție”, am lăsat lingura jos.

— Eu îi țin locul de salariu de patru luni. Nu eu îl țin acasă.

Radu s-a înroșit.

— Asta chiar trebuia s-o spui?

M-am uitat la el. Nu țipase când tatăl lui mă făcuse risipitoare. Nu se rușinase atunci.

Am urcat în cameră și am scos sacoșa mare de sub pat.

Radu a venit după mine.

— Unde pleci? N-avem bani.

— Știu. Dar eu aici nu mai pot.

— Ai răbdare până mă angajez.

— Cât? Spune-mi cât, că eu nu mai dorm noaptea.

A rămas în ușă. I-am arătat anunțul salvat pe telefon: o garsonieră la parter, mobilă veche, o mie de lei chirie.

— Ne rămân foarte puțini bani, a spus.

— Facem socoteala. Împreună. Nu eu singură și tu așteptând să treacă.

N-a fost o împăcare frumoasă. Ne-am certat până după miezul nopții. Mi-a spus că-l pun să aleagă între mine și tatăl lui. I-am spus că vreau să aleagă dacă mai suntem o echipă.

A doua zi a sunat la un depozit care căuta oameni la încărcat marfă. Refuzase înainte, fiindcă salariul era mic și munca grea. De data asta a acceptat.

Am vândut mașina, am închis rata și ne-au rămas banii de garanție. Când am plecat, Vasile a stat lângă poartă.

— O să vă întoarceți voi.

Radu a luat sacoșa din mâna mea.

— Venim duminică în vizită, tată. De locuit, locuim separat.

În garsonieră, frigiderul bâzâia și canapeaua avea o adâncitură. Prima cină a fost pâine cu ou și două roșii, mâncate de pe genunchi.

Încă ne certăm pe bani. Radu încă mai spune uneori că tatăl lui „n-a vrut chiar așa”. Atunci îi amintesc că eu am fost acolo.

Dar nu mai stau în fața ușii cu cheia în mână, adunându-mi curaj să intru.

Mă întreb uneori dacă trebuia să plec mai devreme. Cât timp ești dator să suporți, doar pentru că cineva ți-a oferit un acoperiș?