Soțul m-a părăsit însărcinată, iar tata mi-a spus că un copil nu se crește fără bărbat. Patru ani mai târziu, i-am găsit pe amândoi la poartă

— Îl primești înapoi. Copilul are nevoie de tată, a spus tata, ținând poarta deschisă.

În spatele lui era Cătălin, bărbatul meu, dispărut când eram însărcinată în luna a șasea. Avea o mașinuță într-o pungă și aceeași geacă în care plecase. Eu țineam o sacoșă cu cartofi. Din casă, băiatul meu striga că nu găsește piesa roșie de la tractor.

— Patru ani n-a avut nevoie de tată? am întrebat.

Tata s-a uitat spre strada noastră îngustă.

— Nu mai vorbi tare. Aud vecinii.

Tot vecinii. Ei auziseră și când vomitam dimineața, și când plângeam noaptea. Numai ușa nu mi-o bătuseră.

Cătălin plecase într-o marți, spunând că merge la Brașov după lucru. Luase economiile noastre, două mii opt sute de lei, și promisese că sună seara. După trei zile, telefonul lui era închis.

Mai târziu am aflat de o altă femeie. Atunci însă mă uitam la pătuțurile de pe internet și încercam să înțeleg cum plătesc chiria.

M-am întors la părinți, într-un orășel în care vestea ajunge înaintea autobuzului.

Mama mi-a pus ciorbă, dar nu s-a așezat cu mine.

— Trebuia să vezi ce fel de om e înainte să faci copilul.

— Eram căsătoriți, mamă. Nu mi-a dat nimeni o hârtie că o să fugă.

Tata a spus că mă ajută până nasc. După aceea, să mă împac cu soțul. Nu voia „un nepot fără căpătâi”.

Am născut într-o noapte de februarie. Mama a venit cu cămăși curate și biscuiți. Tata a rămas în mașină. Pe băiat l-am numit Andrei, după bunicul meu, singurul din familie care spusese simplu: „Să fie sănătos. Restul vedem noi.”

Restul n-a fost simplu.

La cinci luni după naștere, m-am angajat la o brutărie. Mama stătea cu Andrei dimineața, dar îmi amintea aproape zilnic că la vârsta mea ea avea casă și bărbat.

Eu aveam chirie într-o garsonieră, o rată mică pentru mașina de spălat și un caiet în care adunam fiecare leu. Uneori cumpăram iaurt pentru copil și spuneam că eu mâncasem deja la serviciu.

Am cerut divorțul și pensie de întreținere. Hotărârea a venit. Banii, nu. Cătălin nu avea venituri declarate. Am plătit cât am putut drumurile și hârtiile, apoi am continuat să mă trezesc la patru dimineața.

Într-o seară, Andrei a făcut febră mare. L-am sunat pe tata, fiindcă ultimul autobuz trecuse.

— Iar eu trebuie să…

— Nu pentru mine. Pentru el.

A venit în zece minute, în papuci.

La camera de gardă, Andrei i-a adormit pe piept. Tata a stat nemișcat aproape două ore. Când i-am întins geaca, am văzut că avea ochii umezi.

După noaptea aceea, a început să-l ia de la creșă. Mama ne aducea mâncare fără să mai țină socoteala caserolelor. Nu și-au cerut scuze, dar la masa de duminică nu se mai vorbea despre rușine.

Până când Cătălin l-a căutat pe tata.

Îi spusese că greșise, că rămăsese singur și voia familia înapoi. Tata îl adusese direct la poartă, fără să mă întrebe.

— M-am schimbat, a zis Cătălin, întinzând punga.

— Ai unde să stai? Ai serviciu?

A ezitat.

— Dacă mă ajuți puțin, până mă pun pe picioare…

Mi-am strâns sacoșa la piept. Cartofii îmi apăsau coastele.

— Eu nu mai pot să țin încă un om în spate.

Tata a început să spună ceva, dar mama ieșise între timp pe trepte.

— Las-o să termine, Gheorghe.

Nu o mai auzisem apărându-mă așa.

I-am spus lui Cătălin că, dacă vrea să fie tată, poate începe prin a veni când promite și prin a contribui la cheltuielile copilului. Întâlnirile aveau să fie treptate. Mutatul la noi nu intra în discuție.

A lăsat mașinuța pe stâlpul porții și a plecat supărat.

Tata a rămas. După o vreme, mi-a luat sacoșa.

— Am crezut că-ți fac un bine.

— Atunci întreabă-mă data viitoare.

A dat din cap.

Seara, a reparat tractorul lui Andrei la masa din bucătărie. Mama tăia pâine. Eu am stat lângă ei și, pentru prima dată după mult timp, n-am simțit că trebuie să-mi justific locul acolo.

Încă mă întreb de ce e mai ușor să judeci o mamă rămasă singură decât omul care a plecat. Eu nu mai primesc pe nimeni în casă doar ca să nu vorbească lumea.