După nouă ani în care soțul meu a spus „așa sunt ele”, am plecat de la masa de Crăciun și am cerut divorțul
— Dacă erai nevastă cum trebuie, nu mânca băiatul meu ciorbă reîncălzită trei zile, a spus soacră-mea, împingând farfuria deoparte.
Eram doisprezece oameni la masa de Crăciun. Țineam platoul cu sarmale și simțeam cum îmi tremură degetele. Mihai stătea lângă mine. S-a uitat la maică-sa, apoi și-a turnat vin.
— Hai, Ioana, nu începe acum, mi-a șoptit.
Eu nici nu deschisesem gura.
Aveam treizeci și șase de ani, o fetiță de șapte ani și nouă ani de căsnicie în care ajunsesem să-mi cer scuze inclusiv când eram obosită.
Lucram la contabilitatea unui depozit. Plecam dimineața înainte de șapte, o lăsam pe Mara la școală și seara alergam după cumpărături. Mihai lucra la un service auto. Câștiga mai bine, dar considera că treaba lui se termina când intra pe ușă.
A mea continua cu rufe, teme, mâncare și calcule făcute pe spatele bonurilor. Rata, întreținerea, afterschoolul. Uneori puneam produsele înapoi pe raft înainte să ajung la casă.
Mama lui, Elena, locuia la două străzi distanță și avea cheia noastră. Inițial, pentru urgențe.
Urgență devenise și faptul că nu ștersesem praful pe bibliotecă.
— Eu la vârsta ta aveam doi copii și luceau geamurile.
Cristina, sora lui Mihai, venea duminica și deschidea frigiderul fără să întrebe.
— Iar iaurturi din astea? Știi cât zahăr au? Și de ce nu-i faci tu ceva copilului?
Dacă găteam, era prea gras. Dacă făceam salată, îmi înfometam bărbatul. Dacă mergeam o oră la plimbare singură, aveam prea mult timp liber.
La început râdeam. Pe urmă explicam. Mai târziu mă închideam în baie și lăsam apa să curgă, să nu mă audă Mara.
I-am spus lui Mihai de zeci de ori.
— Nu vreau să te cerți cu ele. Vreau doar să le spui că nu e în regulă.
— Așa sunt ele. De ce pui tot la suflet?
Într-o seară i-am cerut să mergem la consiliere. A oftat fără să ridice ochii din telefon.
— Să dăm bani ca să ne spună cineva că exagerezi?
Atunci am tăcut. Nu mai aveam ce să zic, adică aveam, dar nu mai puteam.
De Crăciun am găzduit noi familia. Două zile am gătit după serviciu. Mihai cumpărase băuturile și considera că împărțiserăm treaba.
La masă, după observația despre ciorbă, Cristina a râs.
— Lasă, mamă, că Ioana e femeie modernă. Comandă mâncare și după aia se miră că n-au bani.
Comandasem o singură dată în luna aceea. Avusesem febră.
— Am fost bolnavă, am spus.
— Toate am fost, a răspuns Elena. Dar unele nu ne plângem pentru orice.
O mătușă s-a uitat în farfurie. Cineva a cerut pâinea. Mihai mesteca și privea spre televizor.
Apoi Mara, așezată între noi, m-a întrebat:
— Mami, tu chiar nu ai grijă de noi?
Am pus platoul jos. Puțin sos s-a vărsat pe fața de masă.
— Mihai. Spune ceva.
A strâns din maxilar.
— Ce vrei să spun? Nu merită să ne certăm pentru nimic.
— Pentru nimic?
— Hai, nu face o scenă în fața rudelor.
Mi-am scos șorțul. L-am împăturit din obișnuință, de parcă asta mai conta.
— Mara, ia-ți haina. Mergem la bunica.
Mama locuia într-o garsonieră la marginea orașului. Dormeam prost toate trei acolo, dar știam că ne deschide.
Mihai m-a urmat pe hol.
— Pleci pentru o vorbă?
— Nu. Plec fiindcă tu ai auzit toate vorbele și m-ai lăsat singură cu ele.
N-a venit după noi. Mi-a trimis abia noaptea un mesaj: „Ai stricat Crăciunul tuturor.”
În ianuarie am vorbit cu o avocată. Am strâns bani pentru consultație renunțând la abonamentul de transport și mergând câteva stații pe jos. Apoi am depus cererea de divorț.
Când a primit actele, Mihai a venit la mama cu flori.
— Puteai să-mi spui că e atât de grav.
M-am uitat la el mult timp.
— Ți-am spus. Doar că nu plecasem încă.
Încă mă sperie banii, procesul și întrebările Marei. Încă plâng uneori după omul cu care credeam că îmbătrânesc.
Dar nu mai vreau ca fiica mea să învețe, privindu-ne, că iubirea înseamnă să înghiți orice ca să fie liniște.
Oare trebuia să plec mai devreme? Sau uneori îți trebuie ani întregi ca să nu-ți mai fie rușine să ceri respect?