Cumnata mea m-a numit egoistă fiindcă am refuzat să stau cu copiii ei înaintea examenului. Apoi soțul meu mi-a spus ceva care m-a durut și mai tare
— Ia-le ghiozdanele, Irina, că întârziem. Și nu mai face fața asta în fața copiilor.
Alina stătea în ușa apartamentului nostru, aranjată, cu nepoții lângă ea. Eu aveam un pix în mână și cursurile de titularizare întinse pe masa din bucătărie. Îi spusesem cu o seară înainte că nu puteam sta cu ei.
— Nu i-ai adus degeaba până aici? am întrebat încet.
— Sunt doar două zile. Chiar ai ajuns să pui o hârtie înaintea familiei?
Băiatul cel mic își freca ochii. Fetița ținea o pungă cu pijamale. Mi s-a strâns stomacul. Cu ei n-aveam nimic, Doamne ferește. Tocmai de asta mă durea că fuseseră aduși la ușă ca să nu mai pot refuza.
Mai aveam nouă zile până la examen.
Eram suplinitoare de patru ani. În fiecare vară așteptam să aflu la ce școală aveam să predau, câte ore prindeam și dacă trebuia iar să fac naveta. Plătisem pregătirea în rate, din salariul meu. Radu, soțul meu, lucra la un service, iar în ultimele luni îi întârziaseră banii.
Pentru mine, examenul acela nu era „o hârtie”. Era șansa să nu mai trăiesc cu frica fiecărui septembrie.
Dar în familia lui Radu, timpul meu era mereu disponibil.
La început fuseseră urgențe adevărate. O febră, o programare, o tură schimbată. Apoi deveniseră cumpărături, aniversări, câte o seară „numai pentru noi”. Alina și Florin aveau nevoie să se relaxeze. Eu eram învățătoare, mă pricepeam la copii. Așa mi se explica.
Vinerea aceea îmi trimisese un mesaj scurt: „Îi lăsăm mâine la zece. Îi luăm duminică seară.”
Nu mă întrebase.
O sunasem imediat.
— Alina, weekendul ăsta învăț. V-am spus de luna trecută.
— Hai, măi, că ai toată vara vacanță.
Am rămas cu telefonul la ureche câteva secunde după ce închisese.
Acum era sâmbătă, iar ea îmi împingea punga cu pijamale în brațe.
— Nu pot, am spus. Îmi pare rău că le-ai promis copiilor, dar nu rămân.
Radu a apărut din dormitor.
— Ce se întâmplă?
— Nevasta ta ne strică seara, a zis Alina. Avem rezervare, am dat avans.
El s-a uitat la mine, apoi la copii.
— Irina, nu putem să-i ținem și noi? Tu înveți în dormitor.
— Și tu stai cu ei?
A ezitat.
— Trebuie să merg puțin la service. Dar sunt cuminți…
Atunci am pus pixul pe pantofar. Cu grijă, fiindcă mâna îmi tremura.
— Deci tot eu.
Alina a pufnit.
— Ai devenit foarte egoistă. Dacă aveai copiii tăi, poate înțelegeai.
Radu știa cât mă rănea vorba asta. Încercaserăm doi ani să avem un copil. Alina știa și ea.
N-a spus nimeni nimic.
M-am aplecat spre nepoți și le-am explicat că mă pregăteam pentru un examen, cum aveau și ei uneori la școală. Fetița a dat din cap. Copiii înțeleseseră. Adulții încă mă priveau de parcă trebuia să mă răzgândesc.
Au plecat supărați.
După o oră m-a sunat soacra mea, Elena.
— Nu mă bag, dar familia se ajută.
— Știu. Eu când primesc ajutor?
— Păi voi n-aveți atâtea obligații.
Am închis după ce i-am spus că nu mai discutam atunci. Apoi am plâns în baie, cu robinetul pornit. Nu voiam să-l aud pe Radu spunând că exagerez.
Totuși, a bătut la ușă.
— N-am crezut că te apasă așa.
— Ți-am spus. Doar că eu vorbesc încet și sora ta se supără tare.
S-a așezat pe marginea căzii. I-am amintit de duminicile pierdute, de fișele pregătite noaptea, de ziua mea, când adormisem lângă nepoți în timp ce ceilalți sărbătoreau.
— Când sunt aici, tu poți pleca. Eu nu. Și nimeni nu mă întreabă.
N-a avut răspuns imediat. Nici eu nu mai aveam chef să-l ajut să găsească unul.
În seara aceea a vorbit cu Alina. Din bucătărie l-am auzit spunând:
— Nu, nu vorbește Irina prin mine. Îți spun eu. Trebuia s-o întrebi.
Mi-am pus telefonul pe silențios și am ieșit temporar din grupul familiei. Am scris că până după examen nu primesc solicitări de supraveghere. Pe urmă, orice ajutor urma să fie discutat, nu anunțat.
Alina nu mi-a răspuns.
Am luat 8,70. Nu mi s-a rezolvat viața, dar în dimineața rezultatelor Radu a făcut cafeaua și m-a lăsat să plâng de ușurare.
Încă îmi iubesc nepoții. Îi văd când pot și când aleg, nu când sunt pusă în fața faptului împlinit.
Uneori mă simt vinovată când refuz. Dar dacă ajutorul meu avea valoare, de ce un singur „nu” a șters toți anii în care spusesem „da”?