În ziua nunții, cu familia adunată pe treptele primăriei, mi-am scos voalul: „Nu mă pot mărita cu tine și cu mama ta”
— Cheia asta de unde o aveți?
Stăteam pe treptele primăriei, în rochia pentru care plătisem în șase rate, și mă uitam la cheia din mâna doamnei Doina. În spatele nostru, rudele se înghesuiau pentru poze. Radu mi-a strâns cotul.
— Nu începe acum, Ioana. Te rog.
Mama lui a băgat cheia în poșetă, lângă plicurile pregătite pentru restaurant.
— Mi-a făcut băiatul un rând. Să pot intra să vă ajut. Nu trebuie să cer voie pentru orice.
Cu două seri înainte, Radu îmi promisese că nu-i va da cheia apartamentului nostru închiriat. Fusese singurul lucru asupra căruia insistasem înainte de nuntă.
Ne cunoscuserăm cu patru ani în urmă, la firma unde lucram amândoi. Când tata ajunsese în spital, Radu stătuse cu mine pe hol până dimineață. Îmi adusese cafea și o bluză groasă, fără să-i cer. De omul acela mă îndrăgostisem.
La început, apropierea de mama lui mi se păruse frumoasă. O suna seara, îi ducea cumpărăturile sâmbăta. Era văduvă. Îmi spuneam că un bărbat grijuliu cu mama lui va fi grijuliu și cu familia lui.
Doar că, încet, grija pentru ea începuse să însemne renunțarea mea la orice.
Când am găsit apartamentul, voiam perdele galbene și o masă mică în bucătărie. Doamna Doina a venit cu ruleta.
— Galbenul arată ieftin. Luați crem. Și masa aici vă încurcă.
Radu a încuviințat înainte să apuc să răspund.
Am luat crem.
Apoi a mutat farfuriile, a schimbat locul detergentului și mi-a aruncat două căni ciobite, rămase de la tata.
— Nu începi o casă cu vechituri.
Am plâns în baie, cu robinetul deschis. Radu mi-a spus că mama lui nu avusese intenții rele.
Asta ajunsese explicația pentru orice.
Eu lucram la salarizare, el la un depozit de materiale. După chirie, rate și cumpărături, ne rămânea puțin. Totuși, nunta crescuse de la patruzeci de persoane la optzeci și șase, fiindcă mama lui avea obligații.
Mama mea a scos bani din economiile pentru dinți. M-am certat cu ea să-i păstreze. Până la urmă i-am luat, rușinată, fiindcă avansul trebuia plătit luni.
Cu trei săptămâni înainte de nuntă, la o ciorbă de duminică, doamna Doina a hotărât și cum vom crește copiii.
— După ce naști, vii cu cel mic la mine. Nu-l dai la creșă. Și te întorci repede la serviciu, că un salariu nu ajunge.
— Poate vreau să stau eu acasă primul an.
A lăsat lingura jos.
— Vreau, vreau… În familie nu faci numai ce vrei tu.
M-am uitat la Radu.
— Spune și tu ceva.
— Vorbim când o fi cazul. De ce strici masa?
În seara aceea i-am spus că nu mai pot. Nu voiam să aleagă între mine și mama lui. Voiam să putem lua o hotărâre fără s-o sunăm înainte.
M-a ținut în brațe și mi-a promis. Fără vizite neanunțate. Fără cheie. Fără discuții despre mine purtate în lipsa mea.
L-am crezut. Aveam nevoie să-l cred.
Acum, pe treptele primăriei, m-am întors spre el.
— Știai că vine cu cheia?
— I-am dat-o ieri. Ioana, sunt toți aici.
— Dar mie mi-ai spus altceva.
A privit spre fotograf, apoi spre mama lui.
— Vrei să ne faci de râs pentru o prostie?
Mi-am desprins voalul. Un ac mi-a zgâriat urechea și am simțit ceva cald pe gât.
— Nu intru.
Doamna Doina a râs scurt.
— Lasă teatrul. Ne așteaptă lumea.
— Nu mă mărit astăzi.
Buchetul îmi tremura atât de tare, încât l-am pus pe marginea jardinierei.
Radu s-a apropiat.
— După tot ce am plătit?
— Știu. O să-mi achit partea.
Din spate s-a auzit o mătușă: „Așa ceva nu se face”. Unchiul lui a pomenit restaurantul. Cineva o întreba pe mama ce educație îmi dăduse.
Mama nu le-a răspuns. A venit lângă mine și mi-a tras fermoarul hainei peste rochie, cu degetele tremurând.
— Mergem?
Am plecat cu ea, într-un taxi.
Au urmat datorii, telefoane și vorbe ajunse până la vecinii mamei. Mi-am mutat lucrurile în trei drumuri. Încă plătesc din pierderi.
Uneori mi-e dor de Radu. De cel de pe holul spitalului.
Dar cât trebuia să mai tac ca să nu fac familia de râs? Și cine ar fi observat că eu dispărusem deja din ea?