Fiica mea mi-a spus că eu i-am alungat tatăl. În seara aceea, n-am mai putut să-i ascund de ce plecase

— Din cauza ta a plecat tata! Cu tine nu poate trăi nimeni!

Ana a izbit cana de marginea chiuvetei. Toarta s-a rupt și mi-a căzut lângă picior. Am ridicat mâna din reflex, nu ca s-o lovesc, ci ca s-o opresc. Ea s-a ferit. Gestul acela m-a înghețat.

— Nu dau în tine, am spus. N-am dat niciodată.

— Dar țipi mereu.

Avea dreptate. În ultima vreme, parcă fiecare vorbă îmi ieșea răstită.

Era nouă seara. Veneam de la curățenie dintr-un cabinet stomatologic, după opt ore la casa de marcat. În geantă aveam două cornuri rămase de la reducere și o înștiințare de plată pentru curent. Ana îmi ceruse bani pentru excursia cu clasa.

Patru sute optzeci de lei. Eu mai aveam trei sute doisprezece până la salariu.

— Toți merg. Numai eu trebuie să explic mereu că noi n-avem.

— Știu, dar luna asta…

— La tine mereu e luna asta! Tata ar fi găsit.

Tatăl ei, Cătălin, plecase de un an și opt luni. Ana avea atunci doisprezece ani. Îi spusesem că nu ne mai înțelegeam și că uneori adulții nu mai pot locui împreună.

Nu-i spusesem despre pariuri. Nici despre banii pentru chirie dispăruți, nici despre creditul făcut de mine ca să acopăr prima lui datorie. Îl crezusem când promisese că era ultima.

Mi se părea că o protejez. De fapt, o lăsasem să umple singură toate golurile.

Iar el o ajutase.

În seara aceea, Ana și-a împins telefonul spre mine. Pe ecran era un mesaj de la el: «Eu aș veni să te văd, dar știi cum e maică-ta. Mai ai răbdare.»

M-am așezat pe scaun fără să-mi scot geaca.

— De când îți scrie așa?

A strâns telefonul la piept.

— Nu contează. Măcar el mă ascultă.

M-a durut mai tare decât aș fi crezut. Eu îi știam mărimea la încălțăminte și data tezei, dar nu știam că adormea vorbind cu el.

— Ana, trebuie să-ți spun ceva. Nu ca să-l urăști. Ca să nu mai crezi că nu te vrea nimeni lângă el din cauza mea.

— Acum o să-l vorbești de rău.

— O să-ți spun de ce i-am cerut să plece.

S-a uitat la mine, nemișcată.

Am scos din dulap telefonul vechi. Îl păstrasem pentru mesaje și pentru avocatul de la ajutorul public judiciar. Nu aveam un dosar frumos aranjat. Aveam capturi de ecran, chitanțe și nopți în care verificasem aceeași rată de zece ori.

— A pierdut bani la jocuri. Mulți. Am încercat să plătesc eu, fiindcă mi-a promis că se oprește. Apoi a luat și banii puși pentru chirie.

— Poate i-a trebuit pentru ceva.

— Da. Pentru încă un pariu.

Ana și-a mușcat buza.

I-am arătat mesajul în care recunoștea că îi cheltuise. Apoi răspunsul lui, când îi cerusem să vină sâmbătă s-o vadă: «Nu vin dacă iar începi cu pensia alimentară.»

— Nu ți-am arătat ca să alegi între noi, am spus. Dar nu te-am oprit niciodată să-l vezi.

— De ce nu mi-ai zis?

— Mi-a fost rușine. Și frică să nu te doară. Am crezut că mă descurc eu cu toate… Uite că nu prea.

A început să plângă fără zgomot.

— Eu i-am spus că te urăsc.

Am întins mâna, dar ea n-a venit încă.

— Ești furioasă pe mine. Pot să aud asta. Numai că nu mai putem să ne rănim așa.

După un timp, s-a așezat lângă mine.

— Mai poate să fie tata dacă a făcut toate astea?

— Este tatăl tău. Ai voie să-l iubești. El însă trebuie să răspundă pentru ce face.

Nu ne-am împăcat dintr-odată. A doua zi tot a trântit ușa de la baie. Eu tot am ridicat vocea când am văzut factura. Dar m-am oprit și mi-am cerut iertare.

Am rugat consiliera școlară să vorbească cu noi. Pentru excursie am cerut plata în două tranșe, fără să-i promit Anei că voi putea acoperi totul. Prima dată, i-am arătat bugetul nostru pe o foaie.

Într-o seară, am găsit vasele spălate și un bilețel: «Nu trebuie să faci chiar tot.»

L-am pus în portofel, lângă abonamentul de autobuz.

Încă mă întreb dacă tăcerea mea a apărat-o sau doar a lăsat-o singură cu întrebările. Cât adevăr îi datorezi unui copil, când adevărul îl doare?