Soacra mea îmi citea caietul personal, iar soțul mi-a spus să am răbdare. În seara aceea, am încetat să mai tac

— „Mi-e groază să mă întorc acasă.” Asta scrii tu despre noi?

Soacra mea stătea la masa din bucătărie cu caietul meu deschis lângă farfuria cu biscuiți. Încă aveam sacoșele în mâini. Dintr-una curgea lapte pe gresie, dar eu mă uitam doar la degetul ei, apăsat peste rândurile scrise de mine noaptea.

— De unde l-ați luat?

— Din sertar. Căutam certificatul de garanție de la aspirator. Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce tremuri?

Radu era lângă frigider. Mânca o felie de cașcaval.

— Spune ceva, l-am rugat.

A înghițit și s-a uitat spre geam.

— Irina, nu face scandal. Știi cum e mama.

Aveam treizeci și nouă de ani și, în clipa aceea, m-am simțit ca un copil prins cu o notă proastă.

Socrii mei se mutaseră la noi cu unsprezece luni înainte, după accidentul vascular al socrului meu, Petre. „Până se pune pe picioare”, spusese Radu. Locuiam într-un apartament cu trei camere, cumpărat prin credit. Le dădusem camera copilului, iar Ana, fata noastră de doisprezece ani, dormea acum în sufragerie.

Lucram la contabilitatea unui depozit. Plecam la șapte și jumătate, dar înainte pregăteam micul dejun, medicamentele și hainele socrului meu. Seara găteam, spălam, verificam tensiunea și completam lista pentru farmacie.

Doina avea dureri de genunchi. Nu le contestam. Numai că putea să stea o oră în picioare, lângă mine, explicându-mi cum se face ciorba, dar nu putea să spele două farfurii.

— La noi, femeia ține casa, spunea.

La noi. Apartamentul pentru care plăteam și eu rată devenise, fără să mă întrebe nimeni, casa lor.

Îmi muta hainele fiindcă „nu erau așezate cu cap”. Deschidea plicurile venite pe numele meu. Odată mi-a luat telefonul de pe noptieră, să vadă cine îmi scrie duminica.

Radu îmi cerea mereu răbdare.

— Așa se merge în familia noastră. Nu te mai supăra din orice.

În seara cu caietul, am pus sacoșele jos și i l-am luat din față.

— În familia voastră poate. Eu nu mai pot așa.

Doina a început să plângă. Radu m-a urmat în dormitor.

— Ai umilit-o.

M-am uitat la el. Aveam mânecile ude de lapte.

— Dar când citea cu voce tare ce am scris eu, atunci ce era?

N-a răspuns. Mi-a spus doar că tata e bolnav și nu-i momentul.

La noi nu era niciodată momentul pentru mine.

A doua zi, la serviciu, am plâns în toaleta de lângă arhivă. Colega mea, Elena, m-a găsit spălându-mă pe față și mi-a dat numărul unei psiholoage.

Am sunat în pauza de masă. Ședința costa două sute de lei. Am stat cu telefonul în mână, calculând câte cumpărături încăpeau în banii aceia.

Apoi m-am programat.

Acasă am scris pe o foaie cheltuielile, treburile și programările medicale. Am pus-o pe masă, lângă factura primei ședințe.

— De acum, Radu se ocupă de medicamente și de drumurile la medic. Gătim pe rând. În dormitorul nostru se intră după ce se bate la ușă. Sertarele și telefonul meu nu se ating.

— Ne pui regulament? a întrebat Doina.

— Pun niște limite.

Mi se uscase gura. Nu eram deloc curajoasă, să știți. Îmi venea să strâng foaia și să spun că lasă, mă descurc.

— Și dacă nu ne convine? a întrebat Radu.

— Atunci căutăm altă soluție de locuit. Dar soluția nu mai sunt numai eu.

A urmat o săptămână urâtă. Uși trântite, farfurii puse apăsat, vorbe despre nurorile care despart familii. Eu am mers la psiholog și am lăsat rufele nestrânse când nu mai puteam.

Joi, Radu a uitat programarea tatălui său. Prima lui reacție a fost să mă întrebe de ce nu i-am amintit.

— Pentru că acum era responsabilitatea ta.

A tăcut. Seara a stat două ore la telefon pentru altă programare.

Nu s-a schimbat totul. Doina încă oftează când închid ușa. Radu încă mă întreabă uneori unde sunt lucruri aflate chiar în fața lui. Dar a început să gătească, iar duminica merge cu tatăl lui la plimbare.

Ana m-a îmbrățișat într-o seară, în bucătărie.

— Mamă, azi ai râs.

Atunci am înțeles cât de mult văzuse și ea.

Încă mă doare când mi se spune că m-am schimbat. Dar cât ar fi trebuit să mai rabd, ca să nu supăr pe nimeni în afară de mine?