La a treia naștere, soacra mea a încercat să hotărască din nou în locul meu. De data asta, l-am pus pe soțul meu să aleagă dacă rămâne spectator

— Nu îi faceți epidurală. Pe primii doi i-a născut fără, poate și acum.

Soacra mea îi vorbea medicului, iar eu stăteam pe marginea patului, cu cămașa udă de transpirație. O contracție îmi strângea spatele. Lângă ușă, Radu răsucea cheile mașinii între degete.

— Pe mine mă întrebați, am spus. Eu nasc.

Doamna Viorica s-a întors spre el.

— Auzi cum vorbește cu mine?

El și-a coborât privirea. Atunci mi-a fost mai frică de drumul înapoi acasă decât de naștere.

Aveam treizeci și patru de ani și doi copii care, în dimineața aceea, rămăseseră la sora mea, Ioana. A treia sarcină nu fusese plănuită. Când văzusem testul, mă așezasem pe capacul toaletei și începusem să calculez: rata, grădinița, încălțămintea băiatului, concediul de creștere.

Radu mă ținuse în brațe.

— Ne descurcăm noi.

Îl crezusem. Numai că acel „noi” ajunsese să o includă pe mama lui în fiecare hotărâre.

Locuiam într-un apartament cumpărat cu credit. Soacra ne dăduse cincisprezece mii de lei pentru avans și păstrase o cheie „pentru urgențe”. Urgențele erau o oală de ciorbă, perdelele nespălate sau faptul că nu răspundeam imediat la telefon.

În luna a șasea m-am trezit cu ea în dormitor, desfăcând pungile cu hăinuțe.

— Astea le returnezi. Am eu de la primii doi.

— Vreau să aleg și eu ceva pentru copilul meu.

— Vai, dar sensibilă mai ești. Radu, spune-i și tu.

Din bucătărie, el răspunsese:

— Las-o, mamă, că e obosită.

Nu că aveam dreptate. Nu că trebuia să bată la ușă. Eram doar obosită.

Pe urmă a început cu numele. Fetița trebuia să se numească Elena, după mama ei. Cu mâncarea: prea puțină carne, prea multe fructe. Cu medicul: prea tânăr. Cu bagajul: prea multe scutece, prea puține cămăși.

Într-o seară am găsit-o mutând pătuțul din camera noastră.

— Copilul va dormi aici, lângă mine, când vin să vă ajut.

— Dar nu te-am rugat să te muți la noi.

A lăsat șurubelnița pe masă. Radu m-a tras pe hol.

— Puteai s-o spui mai frumos.

Am plâns în baie, cu robinetul deschis. Nu de pătuț. De faptul că el mă lăsa mereu să par nerecunoscătoare.

La maternitate ajunsesem cu contracții regulate. Până la internare, așteptaserăm într-un cabinet, iar Viorica intrase după noi înainte să apuc să spun ceva. Când medicul mă întrebase despre calmarea durerii, răspunsese ea.

— Vreau să discut singură cu medicul, am spus, după ce mi-a trecut contracția.

— Eu am venit să te ajut!

— Atunci ieși puțin, te rog.

S-a uitat la Radu. Și eu m-am uitat la el.

— Mamă, hai pe hol, a murmurat.

— Deci mă dai afară?

A rămas cu mâna pe clanță. Aștepta, cred, să cedez eu, ca de obicei.

— Radu, scoate-o din cabinet sau cer ajutorul asistentei.

Medicul a intervenit calm și le-a cerut amândurora să aștepte afară. După consultație, când Radu a revenit să-mi aducă bagajul, avea fața închisă.

— Plânge pe hol. Zice că ai umilit-o.

Mi-am strâns cămașa peste genunchi.

— Eu sunt aici, speriată, și tu îmi aduci tot supărarea ei.

— Nu vreau să fiu prins la mijloc.

— Dar eu nu te-am pus la mijloc. Te-am rugat să fii lângă mine.

N-a răspuns.

I-am spus atunci, printre două contracții, ce nu mai puteam amâna: fără vizite neanunțate, cheia înapoi, nicio decizie despre copii luată peste capul nostru.

— Și tu îi spui. Nu mă mai trimiți pe mine să mă cert cu mama ta.

— Acum vorbim despre asta?

— Acum m-ai auzit.

Fetița noastră s-a născut seara. I-am pus numele ales împreună, Mara.

A doua zi, Radu a venit singur. A pus cheia mamei lui în buzunarul genții mele.

— I-am spus să aștepte până o invităm noi.

— Și?

— S-a supărat. I-am zis că poate fi supărată, dar nu schimbăm hotărârea.

Acasă n-a devenit totul simplu. Viorica a numărat vizitele și a pomenit banii de avans. Am început să-i dăm înapoi lunar, puțin câte puțin. Radu a mai încercat uneori cu „lasă, că știi cum e”. De data asta n-am mai lăsat.

La prima vizită, a sunat la ușă. Radu mi-a aruncat o privire și s-a dus să deschidă. Eu am rămas pe canapea, cu Mara adormită pe piept.

Încă îmi pare rău că a trebuit să ajung pe un pat de spital ca să fiu ascultată. Chiar cerusem prea mult când voiam să hotărăsc și eu în propria mea casă?