I-am spus unei paciente singure că mă poate suna oricând. Când fiul meu m-a întrebat de ce pentru el nu sunt niciodată disponibilă, am înțeles ce încercam, de fapt, să salvez
— Dacă închideți, doamna Irina, înseamnă că nici pentru dumneavoastră nu contez.
Țineam telefonul lipit de ureche, în baia apartamentului nostru din Buzău, în timp ce din bucătărie venea miros de tort ars. Dincolo de ușă, fiul meu a spus încet, fără să știe că îl aud:
— Lasă, tată. Punem lumânările mâine. Poate mâine are timp și mama.
Radu împlinea doisprezece ani. Femeia de la telefon nu era nici mama mea, nici o rudă. Era pacienta mea. Iar eu îi promisesem, cu trei săptămâni înainte, ceva ce un psiholog n-ar fi trebuit să promită: că mă putea suna oricând.
— Sunt aici, doamna Doina, am șoptit.
Pe partea cealaltă a ușii s-au auzit farfurii puse una peste alta. Soțul meu strângea masa.
Lucram de nouă ani într-un centru de sănătate mintală. Aveam o încăpere îngustă, două fotolii cu brațele roase și o fereastră care dădea spre zidul unei farmacii. Oamenii ajungeau la mine cu trimiteri, dosare îndoite și teama că, dacă intrau pe ușa aceea, cineva avea să-i declare nebuni.
Doina venise într-o marți ploioasă de noiembrie. Avea șaizeci și opt de ani, fusese contabilă și ținea poșeta în poală cu ambele mâini. Își ceruse scuze pentru urmele lăsate de ghete înainte să-mi spună cum o cheamă.
— Nu știu dacă e de dumneavoastră, zisese. Nu mă bat cu nimeni, nu aud lucruri. Doar că sunt zile în care nu scot niciun cuvânt. Seara citesc etichetele de pe borcane cu voce tare, să văd dacă mai pot vorbi.
Am ridicat ochii din fișă.
Avea o fiică, Alina, plecată la muncă în Italia, un nepot pe care îl văzuse ultima dată cu doi ani în urmă și un soț mort de șase ani. Vecina cu care bea cafeaua se mutase la copii, în Brașov. Blocul ei era plin de oameni, dar nu avea cui să-i ceară să stea zece minute.
La sfârșitul primei ședințe, m-a întrebat:
— Săptămâna viitoare tot dumneavoastră sunteți?
— Da.
— Bine. Măcar să nu trebuiască să explic iar cine sunt.
Am rămas cu fraza aceea mult după ce a plecat.
Mama mea murise cu patru ani înainte. Când eram copil, venea de la fabrica de confecții cu degetele umflate și se apuca de spălat, de gătit, de verificat facturi. Nu-mi amintesc să fi stat vreodată lângă mine fără să facă altceva. Dacă plângeam, mă întreba dacă aveam febră. Dacă nu aveam, îmi spunea să n-o mai necăjesc.
La unsprezece ani scrisesem o compunere despre ea și luasem premiul întâi. O așteptasem cu foaia pe masa din bucătărie. Pusese sacoșa cu cartofi peste ea.
Mult timp am povestit întâmplarea râzând. La facultate am învățat destule cuvinte ca s-o pot explica fără să recunosc cât mă durea.
Cu Doina am început prin a prelungi ședințele. Cinci minute, apoi cincisprezece. Îmi aducea câte o fotografie: ea tânără la mare, soțul într-o cămașă cadrilată, Alina fără dinții din față. Se lumina când observam vreun amănunt.
— Dumneavoastră chiar vă uitați, mi-a spus odată.
În ziua aceea i-am dat numărul meu personal. Urmau sărbătorile, centrul avea să fie închis câteva zile, iar ea începuse să plângă spunând că nu suportă încă un Crăciun cu televizorul pornit numai ca să pară că mai e cineva în casă.
— Dacă vă este foarte greu, mă sunați.
— Și seara?
Am ezitat doar o clipă.
— Și seara.
Nu am stabilit ce însemna „foarte greu”. Nu am explicat că telefonul meu nu putea înlocui un serviciu de urgență. M-am mulțumit cu felul în care i se relaxaseră umerii.
La început suna rar. Îmi cerea voie să mă întrebe ceva, apoi îmi povestea că găsise perele preferate ale soțului ei și izbucnise în plâns la piață. Pe urmă au venit fotografiile cu ghivecele, mesajele de dimineață, întrebările despre ce găteam.
Începusem să-i răspund din autobuz, de la coadă la supermarket, din pat, cu lumina telefonului ascunsă sub pătură.
Soțul meu, Sorin, m-a întrebat într-o seară:
— Tu mai pleci vreodată de la serviciu?
— Femeia asta nu are pe nimeni.
— Și tu ai. Doar că noi suntem aici și mâine, așa că putem aștepta.
M-am înfuriat. I-am spus că vorbește fără să înțeleagă și că nu pot închide telefonul unui om care plânge. El s-a întors spre chiuvetă și a continuat să spele cratița. Asta m-a enervat și mai tare: că nu se certa cu mine, că mă lăsa singură cu ce spusesem.
De ziua lui Radu, Doina mă sunase fiindcă Alina îi trimisese un mesaj scurt: „Vorbim duminică, sunt la tură.” Vorbisem cu ea patruzeci și șapte de minute. Știu exact, fiindcă m-am uitat după aceea în istoricul apelurilor, căutând parcă o durată mai ușor de iertat.
Când am ieșit din baie, lumânările erau culcate lângă tort. Radu își pusese căștile.
— Hai să le aprindem, am zis prea vesel.
— Nu mai vreau.
— A fost ceva important.
Și-a scos o cască.
— Știu. La tine mereu e ceva important.
Nu mi-a strigat. M-aș fi apărat mai ușor dacă ar fi strigat.
A doua zi i-am cumpărat jocul pe care îl voia. Mi-a mulțumit politicos și a pus cutia pe birou. Eu am rămas în ușă, cu bonul strâns în palmă, înțelegând că venisem cu un obiect în locul unei scuze.
Nu m-am oprit nici atunci.
La începutul lui ianuarie, Doina nu a răspuns la două apeluri. Îmi scrisese în seara precedentă că o strângea pieptul, iar eu văzusem mesajul abia dimineață. Am simțit o spaimă atât de puternică, încât mi s-au umezit mâinile. Am sunat-o din nou, apoi am anunțat serviciul de urgență, explicând ce știam și faptul că nu puteam aprecia starea ei de la distanță.
A fost găsită conștientă și evaluată medical. Nu fusese un infarct. Își luase telefonul în dormitor, pe silențios, și adormise spre dimineață.
Când am vorbit, a plâns fiindcă se simțise importantă.
— Ați trimis pe cineva după mine. Nici fata mea n-ar fi făcut asta.
În loc să simt numai ușurare, am simțit și o mulțumire de care mi-a fost rușine. Pentru câteva clipe, fusesem omul fără de care ea nu putea fi în siguranță.
În aceeași săptămână m-a sunat Alina. Mama ei îi dăduse numărul meu.
— Vă rog să mă ascultați înainte să hotărâți că sunt o fiică rea, a spus direct.
Nu i-am confirmat informații despre ședințe. I-am explicat limita, dar am ascultat ce voia să-mi transmită.
Alina făcea ture într-un cămin de bătrâni. Avea rate, un copil cu dificultăți la școală și un soț rămas temporar fără serviciu. Își suna mama aproape zilnic, dar uneori nu avea mai mult de zece minute. Mi-a spus că Doina îi închidea când nu putea vorbi pe loc și refuza ajutorul unei verișoare care locuia la două străzi.
— De când vă are pe dumneavoastră, îmi spune că în sfârșit a găsit pe cineva cu suflet. Poate chiar a găsit. Dar eu nu mai știu cum să vorbesc cu ea fără să dau examen.
După apel am stat mult cu telefonul pe masă.
O crezusem pe Doina când îmi spusese că nu avea pe nimeni. Singurătatea ei era adevărată. Dar eu nu mai fusesem curioasă să aflu nimic dincolo de ea. Îmi alesesem deja locul în poveste: eu eram cea care rămânea.
Am cerut supervizare profesională. Mi-a fost greu să spun cu voce tare câte apeluri avuseserăm și cât durau. Mă temeam că voi fi socotită incompetentă. Colega cu care am discutat, doamna Petrescu, m-a lăsat să termin, apoi m-a întrebat:
— Ce simți când nu îi răspunzi?
— Că o abandonez.
— Și ce crezi că spune asta despre tine?
Am început să plâng înainte să pot răspunde.
Mi-am amintit de ultimul apel al mamei. Eram la cumpărături cu Radu. Mama voia să-mi spună ceva despre o vecină, iar eu îi promisesem că sun mai târziu. Am uitat. A doua zi, sora mea, Oana, mă anunțase că mama murise în somn.
Nu existase o legătură între apelul meu amânat și moartea ei. Știam asta. Totuși, de patru ani, orice telefon care suna prea mult îmi producea aceeași greață.
Am început propria terapie și am sunat-o pe Oana.
— Eu încă încerc să răspund la telefonul acela, i-am spus.
Sora mea a tăcut, apoi a oftat.
— Irina, mama te suna și ca să te certe că ai cumpărat detergent scump. Ai voie să-ți amintești și asta.
M-am supărat pe ea. După aceea am râs printre lacrimi, pentru că era adevărat. Moartea mamei făcuse ordine în amintirile mele, păstrând numai lucrurile pentru care mă puteam învinovăți.
Discuția cu Doina a fost mai grea decât mă pregătisem să fie. I-am spus că greșisem oferindu-i disponibilitate nelimitată și că aveam nevoie să schimbăm felul în care lucram. Urma să avem ședințe stabilite, iar contactul dintre ele să aibă un scop și limite clare. Pentru urgențe medicale sau pericol imediat, trebuia folosit serviciul de urgență, nu așteptat un răspuns de la mine.
— A găsit fata mea o cale să vă întoarcă împotriva mea, a spus.
— Nu. Eu am creat o așteptare pe care nu o pot susține și care nu vă ajută să aveți mai mulți oameni aproape.
— Frumos spuneți. Tot mă lăsați.
Și-a luat poșeta. De data aceasta nu m-am ridicat să-i ofer încă zece minute, încă o excepție.
— Vă păstrez programarea de săptămâna viitoare. Putem vorbi inclusiv despre cât de furioasă sunteți pe mine.
Nu a venit. Nici săptămâna următoare.
Am discutat absențele în supervizare și am urmat procedurile centrului privind contactarea ei. Nu m-am dus la ușa ei cu sacoșe, deși mi-am imaginat de multe ori cum ar fi. Mi se părea mai ușor să-i duc portocale decât să suport gândul că putea rămâne supărată pe mine.
Acasă, Sorin nu m-a felicitat când am început să las telefonul în hol.
— Să vedem cât ține, a zis.
M-a durut, dar nu i-am cerut să aibă încredere imediat. Radu mă întreba încă, atunci când mă așezam lângă el: „Ai timp sau doar până sună cineva?” Îi spuneam cât timp aveam și încercam să mă țin de cuvânt. Uneori făceam teme. Alteori stăteam în aceeași cameră, el desenând, eu împăturind rufe. Nu mă ierta după un program pe care să-l pot organiza eu.
Doina s-a întors într-o joi de februarie. A intrat cu gulerul paltonului ridicat și s-a așezat fără să mă salute.
— Sunt încă supărată.
— Înțeleg.
— Dar duminică am vorbit cu Alina. M-am uitat la ceas. Douăsprezece minute. Și de data asta n-am certat-o când a trebuit să închidă.
A netezit marginea poșetei.
— După aceea mi-a trimis o poză cu nepotul. Fără să-i cer.
Nu am făcut din asta o victorie. Am întrebat-o cum fusese pentru ea după ce închisese. Mi-a spus că plânsese, că se enervase, apoi o sunase pe verișoara ei. Vorbiseră despre prețul gazelor și despre o operație de cataractă. Lucruri obișnuite. Tocmai acele lucruri îi făcuseră seara suportabilă.
Au urmat și alte săptămâni grele. A ratat întâlniri, s-a răzgândit în privința unui grup pentru vârstnici, apoi s-a dus o singură dată și a spus că toate femeile de acolo vorbesc prea mult. Mai târziu a găsit una cu care să meargă la piață. Relația cu Alina nu s-a reparat dintr-o conversație, iar eu nu am devenit dintr-odată o mamă mereu prezentă și o femeie împăcată cu trecutul.
Dar într-o seară, când Radu a venit în bucătărie cu un desen, am închis robinetul și mi-am șters mâinile. Am lăsat farfuriile în chiuvetă. Desenase blocul nostru și, la o fereastră, trei siluete mici.
— Aici suntem noi, mi-a spus.
L-am rugat să-mi arate fiecare detaliu. Nu i-am povestit atunci despre compunerea mea de la unsprezece ani. Era desenul lui, iar eu voiam, în sfârșit, să mă uit.
Încă mă întreb dacă pot oferi cu adevărat ceea ce eu nu am primit. Și unde ați trage voi linia dintre a rămâne lângă un om și a vă pierde, încercând să fiți totul pentru el?