Soțul meu plănuise să vindem apartamentul ca să-i plătim datoriile fratelui său. Eu am aflat când m-a sunat agentul imobiliar
— Cum adică să vină mâine cineva să vadă apartamentul, Cătălin? Eu unde eram când ai hotărât să ne vinzi casa?
Stătea lângă frigider, cu telefonul în mână. Pe aragaz fierbea supa, iar din camera ei, Ilinca ne striga să vorbim mai încet. Avea de învățat o poezie.
Cu zece minute înainte, un agent imobiliar mă sunase să confirme vizionarea. Crezuse că eu și soțul meu discutaserăm deja.
— Nu l-am vândut, Elena. Doar am întrebat cât am lua pe el.
— Și ai trimis pozele camerelor. Inclusiv camera fetei.
A pus telefonul cu fața în jos.
Atunci am știut că nu fusese o idee aruncată într-o seară.
Apartamentul nostru avea două camere, la etajul patru, într-un bloc din Ploiești. Pentru avans strânseserăm bani șapte ani. Eu făcusem ture suplimentare la spital, el lucrase sâmbetele într-un service. Mama îmi dăduse ultimii opt mii de lei din economiile ei.
Mai aveam nouăsprezece ani de credit.
— E vorba de Sorin, a spus în cele din urmă.
Fratele lui mai mic. Cel pentru care mereu trebuia găsită o soluție.
Întâi fusese o afacere cu piese auto. Apoi împrumuturi mici, făcute ca să acopere alte împrumuturi. Când nu-i mai dăduseră IFN-urile, luase bani de la cunoscuți.
Acum datora peste o sută șaptezeci de mii de lei.
— Tata zice că, după ce stingem creditul nostru, rămâne destul să-l scoatem din încurcătură. Noi am putea sta o vreme cu chirie.
M-am uitat la el, așteptând să-mi spună că auzise și el cum suna.
— Noi plătim chirie, iar Sorin rămâne cu mașina?
— Mașina o vinde și el.
— Și dacă face alte datorii? Ce mai vindem?
N-a răspuns.
A doua zi, părinții lui au venit fără să sune. Soacră-mea ținea o sacoșă cu ardei copți, de parcă veniseră la prânz, nu să ne convingă să rămânem fără locuință.
— Elena, banii se mai fac, a început ea. Un frate ai.
— Și Cătălin are un copil.
Socrul meu și-a tras scaunul.
— Nu vă ia nimeni casa. O vindeți voi, de bunăvoie.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât am lăsat cana jos.
— Eu nu sunt de acord.
— Mereu ai ținut banii separat de noi, a zis soacră-mea.
Cătălin privea mușamaua. Tăcerea lui mă durea mai rău decât vorbele lor.
După ce au plecat, l-am întrebat dacă îi promisese lui Sorin ceva.
— Le-am spus că găsesc o variantă.
— Cu casa noastră?
— Mamă plângea, tata spunea că-l caută oamenii pe Sorin… Ce era să fac?
— Să vorbești cu mine.
În noaptea aceea am aflat și de cei patru mii de lei trimiși fratelui său din rezerva noastră. Banii pentru o urgență, puși deoparte în aproape un an.
M-am dus în baie și am încuiat ușa. Nu voiam să mă audă Ilinca plângând.
Dimineață am cerut o consultație la o avocată. Mi-a explicat că nu putea vinde singur apartamentul nostru și că exista și ipoteca băncii. Dar eu nu mai eram speriată numai de vânzare.
Mă speria cât de departe ajunsese fără mine.
Seara am pus contractul de credit pe masă.
— Dacă mergi înainte cu planul ăsta, cer divorțul și partajul. Nu spun la nervi. Nu rămân într-o căsnicie în care aflu de la străini ce pregătești cu locuința copilului nostru.
— Mă pui să aleg între voi și ai mei?
— Tu ne-ai pus deja la mijloc.
A dormit pe canapea. Spre dimineață, l-am auzit vorbind la telefon, încet.
— Nu vindem, mamă. Nu. Nici nu-i cer Elenei să semneze.
A urmat o pauză lungă.
— Îl ajut să-și strângă actele, să vorbească cu creditorii, cu un avocat dacă trebuie. Dar datoriile și le rezolvă el.
Sorin a venit în seara următoare. S-a înroșit când Cătălin i-a spus că nu mai primește bani.
— Pentru nevastă-ta mă lași baltă?
Soțul meu a strâns spătarul scaunului.
— Eu am hotărât. Nu ea.
Sorin a trântit ușa. Cătălin n-a plecat după el.
N-am sărit să-l îmbrățișez. Încă mă durea tot. I-am cerut să refacem rezerva, să avem amândoi acces la conturi și să nu mai promită nimănui bani comuni fără să discutăm.
Au trecut patru luni. Părinții lui încă mă consideră vinovată. Sorin și-a vândut mașina și încearcă să negocieze plățile. Noi mergem la consiliere și plătim aceeași rată.
Uneori încă tresar când îl aud spunând la telefon: «Lasă, văd eu».
Mi-am apărat casa, dar încrederea nu se repară cu o singură alegere bună. Oare câți dintre noi suntem numiți egoiști abia când nu mai acceptăm să plătim pentru ceilalți?