Am primit în casă o femeie care spunea că e însărcinată și nu are unde să doarmă. După șapte săptămâni, adevărul ne-a întors unul împotriva celuilalt

— Nu sunt însărcinată, a zis Oana, uitându-se la sacoșa de lângă frigider.

Aveam în mână opt sute de lei, bani scoși pentru consultația pe care refuza iar s-o programeze. Radu stătea în ușa bucătăriei. Până atunci mă făcuse să mă simt vinovată că o iau prea tare.

— De când nu ești? am întrebat.

Oana și-a frecat palmele de pantaloni.

— N-am fost.

Am pus banii pe masă. I-am potrivit unul peste altul, de parcă asta era important atunci.

O știam de la o fostă colegă. Ne întâlniserăm de câteva ori, schimbaserăm numerele pentru niște haine vândute. Într-o joi ploioasă mă sunase plângând: proprietarul o dăduse afară, era însărcinată în trei luni și nu avea unde dormi.

— Zece zile, atât vă rog. Îmi intră niște bani și îmi caut cameră.

Eu am chemat-o. Eu i-am pus lenjerie curată pe canapeaua din sufragerie.

Cu doi ani înainte pierdusem o sarcină. Oana știa. Îi povestisem când mă întrebase, prea firesc, de ce nu avem copii. Când a venit cu două sacoșe și palma pe burtă, n-am mai verificat nimic.

Locuiam într-un apartament cu două camere, cumpărat în rate. Eu lucram la un magazin de încălțăminte, Radu era electrician. Nu ne prisoseau banii, dar aveam mereu ciorbă pentru încă un om.

Primele zile spăla vasele înainte să ajung acasă. Îmi spunea „să-ți dea Dumnezeu și ție un copil”. Odată m-a găsit plângând lângă dulap și m-a ținut de mână.

Asta mi-a revenit în minte cel mai des după aceea. Mâna ei peste a mea.

Zece zile s-au făcut trei săptămâni. Banii întârziau. La serviciul unde susținea că urma să înceapă nu mai răspundea nimeni. Îi trebuiau vitamine, apoi bani pentru analize, apoi pentru o datorie fără de care nu-și putea recupera lucrurile.

I-am dat câte două sute, câte trei sute. Din plicul pentru schimbarea centralei, care se oprea în mijlocul dușului.

Când întrebam de medic, se închidea la față.

— Am pierdut una înainte. Nu pot să vorbesc despre asta.

Și eu tăceam. Cum să împingi un om exact unde știi cât doare?

După șapte săptămâni, i-am spus că îi plătesc consultația și merg cu ea. Nu voiam socoteală pentru fiecare leu, dar pentru analizele cerute aveam nevoie măcar de o recomandare.

— N-ai încredere în mine?

— Vreau să știu că sunteți bine.

A zis că actele sunt la o prietenă. Seara, că le pierduse. Dimineața următoare, când am propus să sunăm împreună la cabinet pentru copii, a izbucnit:

— Nu mai suport să mă controlați!

Atunci a intrat Radu și mi-a spus să o las să respire. M-am uitat la el, apoi la ea.

— Bine. Spune-mi doar unde ai fost consultată.

N-a mai avut un răspuns. A urmat mărturisirea din bucătărie.

— Și vitaminele? l-am auzit pe Radu.

— Aveam nevoie de bani.

— Știai prin ce am trecut, i-am spus.

A început să plângă. Rămăsese fără serviciu, avea chirii restante, iar proprietarul îi ceruse să plece. Partea aceea era adevărată.

— Dacă spuneam că sunt doar eu, mă primeați?

Nu știu. Întrebarea asta încă mă supără. Dar ea alesese răspunsul în locul nostru și ne ținuse în minciună aproape două luni.

I-am cerut să-și strângă lucrurile și să plece atunci. A sunat o verișoară din hol. I-am lăsat bani de autobuz pe pantofar. Radu nu s-a uitat la mine.

După ce s-a închis ușa, am izbucnit:

— Tu m-ai făcut să par un om rău de fiecare dată când întrebam!

— Tu ai adus-o aici!

Ne-am spus lucruri urâte. Apoi el a recunoscut că îi mai dăduse o mie două sute de lei, fără să-mi spună. Ea îl rugase să nu mă îngrijoreze.

M-am așezat. Nu mai aveam putere să țip.

— Noi de când avem secrete cu altcineva, Radu?

În seara aceea am dormit separat. A doua zi am adunat transferurile. Peste patru mii de lei. Centrala a mai așteptat o iarnă.

N-am trecut ușor peste. Încă ne încordăm când unul spune că vrea să ajute pe cineva. Dar am încetat să numărăm care dintre noi fusese mai naiv. Amândoi o crezuserăm. Amândoi aveam de reparat ceva.

Nu-mi pare rău că am deschis ușa. Mă doare că acum ezit înainte s-o mai deschid.

Cum înveți să te aperi fără să ajungi să-i bănuiești și pe cei care chiar au nevoie?