Ani întregi am ajutat familia soțului fără să spun nu. Când am refuzat să stau trei ore cu nepotul, am aflat ce credeau despre mine
— Nu costă nimic să ajuți puțin, Ana. Nu înțeleg de ce faci scena asta.
Radu a spus-o cu furculița în mână, fără să se uite la mine. În curtea socrilor s-a făcut liniște. Eu țineam un teanc de farfurii murdare, iar cumnata mea îi împingea deja lui Matei geaca în brațe.
Refuzasem să stau cu el trei ore. Atât făcusem.
Era aniversarea soacrei mele. Împlinea șaizeci de ani, iar eu venisem de dimineață să tai legume, să așez mesele și să aduc tortul. Cu o seară înainte ieșisem de la serviciu la opt. La contabilitate era închidere de lună și colega mea intrase în concediu medical.
Dormisem cinci ore. Mă durea capul și aveam o arsură între omoplați care nu mă lăsa de joi.
Pe la nouă, Oana hotărâse să plece cu soțul ei la ziua unei prietene.
— Îl culci tu pe Matei în camera din spate. Venim până la douăsprezece, mi-a spus, de parcă verificam o înțelegere mai veche.
— În seara asta nu pot. Sunt ruptă de oboseală. Vreau să merg acasă.
A râs scurt.
— Toți suntem obosiți.
Matei avea patru ani și îl iubeam. Îi știam pijamaua preferată, ce poveste cerea și cum trebuia ținut de mână până adormea. Tocmai asta era problema: știau toți că mă descurc.
De șapte ani, eu făceam programările socrului la medic. Eu luam medicamentele soacrei. Eu ridicam colete, organizam mese, stăteam cu Matei când grădinița era închisă.
Nu mă obliga nimeni direct. Mă întrebau când eram deja cu cheile în mână sau îmi spuneau că pe mine se pot baza. Și mie îmi plăcea să aud asta.
Până când ajunsese să mă coste aproape fiecare sâmbătă.
— Chiar acum ți-ai găsit? a întrebat soacra mea. De ziua mea? Familia se ajută, Ana.
Am pus farfuriile jos. Una a alunecat și s-a ciobit de marginea mesei.
— Am ajutat toată ziua.
— Nu ține nimeni socoteala, a spus Oana.
Dar își încrucișase brațele și mă privea de parcă îi datoram bani.
Atunci a intervenit Radu cu vorba aceea: nu costă nimic.
M-am uitat la el. Dimineață mă văzuse înghițind un calmant lângă chiuvetă. Tot el îmi promisese în mașină că plecăm devreme.
— Dacă nu costă nimic, stai tu cu el.
Și-a lăsat furculița.
— Am băut două beri.
— Nu trebuie să conduci. Trebuie să citești o poveste.
Oana a oftat zgomotos.
— Lasă, Radu. Dacă trebuie s-o rugăm atât, mai bine anulăm. N-am crezut că e așa egoistă.
Matei trăgea de fermoarul gecii. Își ținea bărbia în piept. M-am lăsat lângă el și i-am desprins materialul prins.
— Nu sunt supărată pe tine, puiule.
— Atunci de ce nu vrei să stai cu mine?
M-a durut mai tare decât toate reproșurile.
— Pentru că sunt foarte obosită. Ne vedem altă dată.
În hol, căutându-mi geanta, am văzut telefonul lui Radu luminându-se pe comodă. Mesajul Oanei apărea întreg: „Ți-am zis de miercuri că trebuie să se ocupe Ana. Acum ce facem?”
L-am chemat.
— Tu știai?
A citit mesajul și și-a frecat ceafa.
— Am uitat să-ți spun.
— Să mă întrebi, Radu.
N-a răspuns.
Mi-am luat geanta. El a spus că discutăm acasă. Pentru prima dată, nu m-am liniștit doar fiindcă vorbea mai încet.
— Eu plec acum. Tu hotărăști ce faci.
A rămas acolo. Am mers singură până la stație și am plâns în autobuz, cu tortul pus de soacră-mea într-o caserolă pe genunchi. Nici nu știu de ce îl luasem.
Radu a ajuns după miezul nopții. Oana plecase până la urmă, iar el rămăsese cu Matei.
— N-am realizat cât durează să-l adormi, a spus.
— Nu vreau să afli doar cât durează. Vreau să mă întrebi înainte să promiți timpul meu.
Nu ne-am împăcat în seara aceea. Am vorbit greu, cu pauze și câteva lucruri spuse urât. I-am povestit inclusiv despre orele recuperate duminica pentru comisioanele făcute familiei lui.
Au trecut șase săptămâni. Oana încă îmi răspunde rece. Soacra mă sună mai rar. Radu a început să meargă el cu tatăl lui la controale și nu mai acceptă invitații în numele meu.
Eu încă simt nevoia să mă justific când refuz ceva.
Mă întreb doar de ce, ca să fiu considerată un om bun în familia lor, trebuia să nu obosesc niciodată.