Când cumnata mea s-a mutat la noi după divorț, am primit-o ca pe o soră. Șapte luni mai târziu, i-am cerut soțului meu să aleagă
— Dacă sora ta rămâne aici, eu plec cu copiii.
Radu s-a uitat la valiza de lângă ușă, apoi la mine. Din bucătărie se auzea lingurița Mirelei lovind marginea cănii. Amesteca în cafea de parcă discutam despre vreme.
— Mă pui să aleg între tine și familia mea?
Vlad, băiatul nostru de șase ani, m-a strâns de mână.
— Dar noi ce suntem, tati?
Atunci a tăcut și lingurița.
Cu șapte luni înainte, eu îi pusesem Mirelei cearșafuri curate în camera copiilor. Divorțase după paisprezece ani și venise cu două genți și ochii umflați. Nu aveau copii, iar apartamentul în care locuiseră îi aparținea fostului soț dinaintea căsătoriei.
— O lună, Alina. Până găsesc ceva cu chirie, mi-a spus.
Am crezut-o. Daria și Vlad au dormit împreună în camera mică, iar eu am eliberat două rafturi din dulap. Aveam rată, întreținere restantă și salariul meu de casieră intra mereu prea târziu. Totuși, cum să lași un om pe drumuri?
Primele săptămâni a gătit, a călcat, ne-a mulțumit. Apoi a început să mute lucruri.
Întâi cănile. Pe urmă hainele mele din baie. Apoi regulile copiilor.
— La zece ani, Daria poate spăla vasele. Prea îi crești în puf.
Când i-am spus că hotărăsc eu ce sarcini are fata mea, a zâmbit spre Radu.
— Vezi? Orice spun eu, ea o ia ca pe un atac.
El și-a ridicat ochii din telefon:
— Las-o, Alina. Știi prin ce trece.
Fraza asta ne-a ținut loc de discuție luni întregi.
Mirela lucra la o croitorie. Când întrebam de chirie, ba nu-i plăcea zona, ba proprietarul cerea garanție prea mare. Nu contribuia la cheltuieli, dar îi spunea soțului meu că eu cumpăr prea multe fructe și că „pe vremuri copiii mâncau ce primeau”.
Într-o duminică, soacra mea a venit la masă. Eu ieșisem din tură și încă aveam urmele șosetelor strânse pe glezne.
— Mirela mi-a zis că ești cam nervoasă cu cei mici. Poate ai nevoie de niște pastile, a spus, întinzând mâna după pâine.
Radu a continuat să taie friptura.
Eu am rămas cu farfuria în mână. Așteptam să spună ceva. Că muncesc. Că mă trezesc noaptea cu Vlad. Orice.
N-a spus.
După aceea am început să stau câteva minute în fața blocului înainte să urc. Mă uitam la geamurile noastre și mi se strângea stomacul. În casa pentru care plăteam rată nu mai aveam nici măcar loc să fiu obosită.
Rău a fost când Daria mi-a întins un formular pentru excursia școlii.
— Tata a zis că nu sunt bani, dar mătușa a zis că ai avea dacă nu ți-ai cumpăra creme.
Aveam o cremă de mâini de doisprezece lei. Mi se crăpau degetele de la detergenți.
Seara am confruntat-o.
— Nu mai discuți banii noștri cu fata mea.
— Fata ta? Când o iau eu de la școală e și nepoata mea, nu?
— O iei joia, Mirela. Pentru asta îți mulțumesc. Nu-ți dă dreptul să mă vorbești de rău.
A început să plângă. Radu m-a întrebat de ce nu puteam aștepta până adormeau copiii. De parcă ora era problema.
În noaptea aceea, Vlad a venit lângă mine în baie.
— Mami, dacă mătușa zice că nu mai poți sta aici, pleci fără noi?
Mi-a spus că o auzise vorbind cu bunica. Că eu „stric liniștea” și că Radu ar trebui să mă trimită o vreme la mama.
Dimineață am scos valiza.
După întrebarea lui Vlad, Radu s-a așezat pe pantofar.
— Nu pot s-o dau afară.
— Poți s-o ajuți să găsească o garsonieră. Dar nu poți să ne ceri să trăim așa.
Mirela a ieșit din bucătărie.
— Bravo. Ai reușit să-i întorci și pe copii împotriva mea.
Radu i-a cerut, pentru prima dată, să se oprească.
Tot am plecat la mama în ziua aceea. Nu mai puteam despacheta doar pentru o promisiune.
Mirela s-a mutat după trei săptămâni. Radu a plătit garanția din economiile lui. M-am întors cu copiii abia după ce am început consilierea de cuplu.
Încă tresar când îi sună telefonul seara. El observă acum. Uneori răspunde, alteori o sună a doua zi.
Nu i-am cerut să nu-și mai iubească sora. I-am cerut să nu ne mai lase pe noi să plătim pentru felul în care o ajuta.
Oare trebuia să ajung cu valiza la ușă ca să fiu auzită?