„Cu doi copii și un divorț în spate, cine te mai angajează?” mi-a spus tata. Mi-am plătit cursul în rate și am luat viața de la capăt
— Pune cursul deoparte și cumpără-le copiilor de mâncare, mi-a spus tata, împingând spre mine factura la întreținere. Sau întoarce-te la bărbatul tău, dacă nu ești în stare singură.
Ilinca stătea în ușa bucătăriei, cu o șosetă în mână. Avea șase ani și înțelesese deja că, atunci când adulții coborau vocea, urma ceva rău. Am întors factura cu fața în jos, ca și cum aș fi putut ascunde și suma, și umilința.
— Copiii au mâncat, tată. Și la Sorin nu mă întorc.
— Atunci să nu te mai plângi.
Nu mă plânsesem. Îl rugasem doar să stea două ore cu nepoții lui, joi seara, cât mergeam la primul meu curs de contabilitate.
Mă numesc Oana și, în dimineața aceea, aveam treizeci și șapte de ani, douăzeci și trei de lei în portofel și o rată de trei sute de lei de plătit pentru o calificare despre care aproape toată lumea îmi spunea că nu-mi va folosi la nimic.
Divorțasem de opt luni. Locuiam cu Tudor și Ilinca într-un apartament cu două camere, închiriat la marginea unui orășel din județul Buzău. În dormitor încăpea patul lor suprapus și un dulap care nu se mai închidea bine. Eu dormeam în sufragerie, pe o canapea din care ieșea un arc. Învățasem să mă așez pe marginea ei fără să fac zgomot, ca să nu-i trezesc.
Lucram la un magazin alimentar. Puneam marfă pe rafturi, descărcam lăzi, stăteam la casă și spălam pe jos după închidere. Salariul ajungea pentru chirie, utilități și cumpărături dacă nu se strica nimic, nu răcea nimeni și nu apărea vreo cheltuială la școală. Numai că în fiecare lună se întâmpla câte ceva.
În hotărârea de divorț scria limpede cât trebuia să plătească Sorin pentru copii. În realitate, trimitea câte două sute de lei când își amintea și apoi cerea socoteală pentru ei.
— Nu sunt bancomatul tău, îmi spunea la telefon.
— Sunt pantofii lui Tudor. I-au rămas mici cei vechi.
— Să nu-mi spui că numai eu trebuie să-i cresc.
Priveam atunci spre aragaz, unde fierbea o oală de ciorbă pentru trei zile, și strângeam telefonul până mă durea mâna.
Nu plecasem fiindcă mi se păruse că viața singură avea să fie mai ușoară. Plecasem după ani în care salariul lui era al lui, salariul meu era al casei, iar orice problemă ajungea tot vina mea. Când rămâneam fără bani, eram risipitoare. Când întrebam unde îi cheltuise pe ai lui, eram cicălitoare. În ultima iarnă împreună, Tudor începuse să se așeze lângă ușa bucătăriei când ne auzea certându-ne. Avea zece ani și încerca să mă păzească.
Asta nu i-am povestit tatei de la început. El îl vedea pe Sorin dând mâna cu vecinii și ajutând la câte o reparație. Un om de treabă, spunea lumea. Despre mine se spunea că nu mai avusesem răbdare.
În orașul nostru, vestea divorțului ajunsese la piață înainte să schimb eu buletinul. Unele femei mă întrebau cu o curiozitate atent mascată dacă exista altcineva. Altele mă sfătuiau să fac un compromis, de dragul copiilor. La magazin, o clientă mi-a spus că o femeie singură trebuie să fie foarte atentă cum se poartă, ca să nu dea de vorbit.
În seara aceea am plâns în baie, cu robinetul deschis. Apoi Ilinca a bătut la ușă și m-a întrebat dacă mă doare burta. Am închis apa și i-am spus că ies imediat.
Anunțul pentru curs l-am văzut lipit pe geamul unei librării. Curs autorizat de calificare pentru ocupația de contabil, cu ore seara și sâmbăta, în orașul mai mare de lângă noi. Cu mulți ani înainte, terminasem un liceu economic. Îmi plăcuseră cifrele, ordinea registrelor, sentimentul că o greșeală putea fi găsită dacă aveai răbdare. Mă angajasem însă repede, mă măritasem și tot amânasem orice alt plan.
Am sunat de pe trotuar. Femeia de la telefon mi-a spus prețul, iar eu am întrebat imediat dacă puteam plăti în rate. După ce am închis, am rămas câteva minute în fața librăriei. Mă speriau banii, dar și gândul că peste zece ani puteam fi tot acolo, calculând dacă aveam voie să cumpăr un iaurt în plus.
Prima rată am plătit-o din banii strânși pentru o mașină de spălat la mâna a doua. Cea veche încă mergea dacă țineam apăsat capacul la pornire.
Tata a aflat când l-am rugat să stea cu copiii. După discuția din bucătărie, și-a luat căciula și a plecat fără să le spună nepoților la revedere. M-am așezat pe scaun și, pentru prima dată după înscriere, am vrut să renunț.
Tudor a venit lângă mine.
— Pot să stau eu cu Ilinca.
I-am mângâiat ceafa.
— Poți să te joci cu ea cât fac eu cina. Pentru curs găsesc un adult.
Nu voiam să-i plătesc viitorul meu cu copilăria lui.
Am întrebat-o pe vecina de palier, doamna Rodica, dacă știa pe cineva care ar putea veni două seri pe săptămână, pentru puțini bani. Era pensionară, fusese laborantă și ne mai primea câte un colet când lipseam.
— Îi aduci la mine, a zis. Își fac temele, mănâncă ceva și îi iei când te întorci.
— Nu pot să vă las atâta grijă pe cap degeaba.
— Atunci îmi faci cumpărăturile sâmbăta. Eu cu sacoșele nu mă mai împac.
Am început așa: cu o cheie lăsată la vecină, două caserole cu mâncare și o cartelă de autobuz pe care o verificam de trei ori înainte să ies din casă.
La curs eram aproape cea mai în vârstă. În prima seară mi-au transpirat palmele când am deschis calculatorul. Acasă nu aveam unul, iar la magazin foloseam doar casa de marcat. O fată de lângă mine termina exercițiile înainte să găsesc eu fișierul potrivit.
Profesoara, doamna Viorica, s-a oprit în dreptul meu.
— Unde v-ați blocat?
Mi-a fost rușine să spun că aproape de la început. I-am arătat totuși ecranul. A tras un scaun și a luat-o cu mine pas cu pas, fără să ofteze.
După două săptămâni am împrumutat de la o verișoară un calculator vechi. Pornea greu și trebuia ținut în priză, dar pentru mine era destul. Îl puneam pe masa din bucătărie după ce adormeau copiii. Lângă el țineam caietul de cheltuieli al casei. Pe o pagină învățam despre înregistrări contabile, pe alta socoteam cât mai puteam amâna factura la gaze.
La magazin am cerut să schimb două ture pe săptămână. Șefa a acceptat, cu condiția să vin mai devreme în alte zile. Mă trezeam la cinci, pregăteam sandvișuri, îi duceam pe copii și alergam spre serviciu. În autobuz citeam din suportul de curs. Uneori adormeam cu degetul între pagini.
Au fost și seri în care n-am învățat nimic. Ilinca făcea febră, Tudor avea nevoie de ajutor la matematică sau pur și simplu nu mai puteam lega două idei. Atunci mă uitam la taxa plătită și mă cuprindea panica.
Într-o joi, cu două ore înainte de curs, doamna Rodica m-a sunat că amețise și că venise fiica ei s-o ducă la medic. L-am sunat pe Sorin. Știam că era în oraș.
— Sunt și copiii tăi. Am nevoie să stai cu ei până la nouă.
— Acum ți-ai găsit să faci școală? Eu am programul meu.
Am lipsit. Seara, după ce i-am culcat, i-am scris profesoarei că nu știam dacă mai puteam continua. Mi-a trimis materialele și mi-a propus să vin cu o jumătate de oră mai devreme sâmbătă, să recuperăm.
Nu mi-a rezolvat viața. Mi-a făcut doar loc să nu abandonez în ziua aceea.
La jumătatea cursului, proprietara m-a anunțat că urma să crească chiria la reînnoirea contractului. În aceeași săptămână, Tudor a venit acasă cu o înștiințare pentru o excursie. A lăsat foaia pe frigider, fără să ceară nimic.
— Nici nu prea vreau să merg, a spus el prea repede.
După ce a ieșit din bucătărie, am desfăcut iar calculele. Nu-mi ajungeau. Am acceptat două duminici în plus la magazin, iar doamna Rodica a stat cu ei. Excursia am plătit-o în ultima zi. Nu i-am spus lui Tudor câte ture costase. I-am cerut doar să-mi facă o fotografie de acolo.
Tot atunci am cerut informații despre recuperarea pensiei alimentare restante. Am strâns hotărârea, extrasele de cont și mesajele, apoi am mers la un executor. Procedura nu mi-a adus bani imediat, dar am depus actele.
Sorin m-a sunat furios când a aflat.
— Mă faci de râs în tot orașul?
De data aceea nu m-am mai apucat să-i explic prețul pantofilor.
— Cer ce ai de plătit pentru copii.
Tata a venit a doua zi la magazin. Sorin îl sunase și pe el.
— Trebuia să ajungeți pe la executori?
Am continuat să așez iaurturile în frigider, fiindcă dacă mă uitam la el riscam să plâng.
— Când te-am rugat să stai două ore cu ei, mi-ai spus să mă descurc. Asta încerc să fac.
N-a răspuns. A cumpărat o pâine și a plecat. M-am simțit vinovată toată după-amiaza, apoi m-am enervat pe mine că mă simțeam vinovată.
Am terminat cursul într-o sâmbătă ploioasă. La examen mi-a tremurat mâna când am scris numele pe foaie. M-am încurcat la un exercițiu, l-am lăsat și m-am întors la el la sfârșit, exact cum ne învățase doamna Viorica. Când am văzut că promovasem, am ieșit pe hol și i-am sunat pe copii.
— Ai luat? a strigat Tudor înainte să spun ceva.
Ilinca a cerut imediat telefonul ca să mă întrebe dacă acum o să am birou.
N-am avut. Nu imediat.
Am trimis cereri de angajare și am mers la interviuri în haine împrumutate de la verișoara mea. Unii angajatori cereau experiență pe care nu o aveam. Un bărbat m-a întrebat cine avea să stea cu copiii dacă se îmbolnăveau. Altul mi-a oferit mai puțin decât câștigam la magazin, spunând că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru șansa de a învăța.
După al patrulea refuz, am plâns în stația de autobuz. Aveam certificatul într-o mapă, sub geacă, să nu se ude, și mă întrebam dacă tata avusese dreptate.
Două săptămâni mai târziu, o firmă de distribuție din apropiere m-a chemat la o probă pentru un post de asistent contabil. Economista, doamna Luminița, mi-a dat câteva facturi, un extras și un tabel de completat. Am lucrat încet. La final mi-am verificat calculele de două ori.
— Viteza vine, mi-a spus. Important e să întrebați când nu știți și să nu ascundeți greșelile.
M-au angajat pe perioadă de probă. Salariul era puțin mai mare decât la magazin, dar programul era stabil și aveam tichete de masă. N-am demisionat până n-am semnat contractul. În ultima mea seară la casă, mi-am prins ecusonul de șorț și am simțit mai ales teamă.
Primele luni au fost grele. Notam fiecare procedură într-un caiet, întrebam și verificam. Odată am introdus greșit o sumă și m-am dus la doamna Luminița cu obrajii arzând. Am corectat-o împreună. Seara aceea am dormit mai bine decât în multe nopți în care încercasem să par că mă descurc perfect.
După șase luni mi-au mărit salariul. După un an câștigam patru mii cinci sute de lei net, plus tichete. Recuperarea restanțelor de la Sorin înainta încet, dar bugetul nostru nu mai depindea de promisiunile lui. Am plătit datoriile mici, am cumpărat o mașină de spălat și am început să pun deoparte câte o sumă în fiecare lună.
Când am primit prima factură la gaze pe care am putut s-o achit fără să mut bani de la mâncare, am lăsat-o câteva clipe pe masă. Ilinca desena lângă mine. Mi-a cerut creionul verde, iar eu i l-am dat și am început să râd. S-a uitat mirată la mine, apoi a râs și ea.
Tata n-a venit cu scuze mari. Într-o duminică a adus un sac de cartofi și s-a apucat să repare clanța de la baie. După prânz m-a întrebat cum era la serviciu. I-am povestit puțin, precaută.
— Eu am crezut că n-o să poți, a spus într-un târziu.
— Știu, tată. Mi-ai spus.
A rămas cu ochii în farfurie.
— Am greșit.
L-am auzit și nu i-am răspuns imediat. Mă bucuram că o spusese, dar încă îmi aminteam prea bine bucătăria și factura împinsă spre mine. Acum ne vedem mai des. Uneori îi ia pe copii la plimbare. Eu învăț să primesc apropierea lui fără să mă prefac că nu m-a durut lipsa ei.
În oraș încă se vorbește. Numai că acum, când cineva spune că am avut noroc cu serviciul, nu mai simt nevoia să-mi povestesc toate nopțile nedormite. Mă duc acasă. Tudor îmi cere părerea despre un proiect, Ilinca își lasă ghiozdanul în mijlocul holului, iar eu îi spun, pentru a suta oară, să-l pună la loc.
Viața noastră nu e lipsită de griji. Încă urmăresc prețurile și încă mă sperie câte o cheltuială neașteptată. Dar am economii cât să nu mă prăbușesc la prima problemă și un salariu pentru care nu trebuie să implor pe nimeni. Mai ales, copiii nu mă mai aud rugându-l la telefon pe tatăl lor să trimită bani.
Câte mame ar reuși să se ridice mai repede dacă, în loc să le întrebăm de ce au plecat, le-am întreba cu ce le putem ajuta?