De când mă știu, am purtat un nume care nu mi s-a potrivit niciodată. Într-o zi, o femeie necunoscută mi-a spus că este mama mea adevărată, iar lumea mea s-a prăbușit. De atunci, încerc să înțeleg cine sunt cu adevărat și dacă pot ierta minciunile care mi-au furat copilăria.
Mă numesc Radu Popescu și am 41 de ani. Viața mea s-a schimbat radical când am decis să devin tutorele lui Vlad, nepotul meu de 12 ani, după ce sora mea a dispărut fără urmă. Povestea noastră este despre lupta cu prejudecățile, sacrificiul și puterea de a găsi lumină chiar și atunci când totul pare pierdut.
Sunt Larisa și povestea mea începe într-o noapte geroasă de decembrie, când am scris o scrisoare către Moș Crăciun, sperând să găsesc, în sfârșit, o familie adevărată. Viața mea s-a împărțit mereu între două lumi: casa de copii și familia de plasament, dar niciodată nu m-am simțit cu adevărat acasă. Totul s-a schimbat când scrisoarea mea a ajuns pe mâinile celor care aveau puterea să-mi schimbe destinul.
Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, viața mea a început pe o prispă necunoscută, sub privirea unei femei care avea să-mi devină mamă. Povestea mea nu e doar despre recunoștință, ci și despre căutarea identității, despre răni ascunse și iertare. Am crescut între dragostea necondiționată a mamei mele adoptive și întrebările care nu-mi dădeau pace: cine sunt eu cu adevărat?
Mă numesc Milena și astăzi, după aproape patru decenii, îmi privesc fiul în ochi pentru prima dată. Povestea mea este despre vină, pierdere și dorința arzătoare de iertare, toate țesute în jurul unei despărțiri care mi-a marcat întreaga viață. Aceasta este ziua în care trecutul a revenit cu forța unui val și am încercat să găsim împreună drumul spre împăcare.
Într-o noapte de iarnă, în maternitatea din Iași, am auzit cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul: „Nu ești în stare să crești un copil, dă-l spre adopție!” Povestea mea e despre lupta cu prejudecățile, cu familia care nu mă credea capabilă și cu propria mea teamă că nu voi fi o mamă suficient de bună. Între suferință, speranță și dragoste, am învățat ce înseamnă să-ți aperi dreptul de a fi mamă.
Am ascuns ani la rând faptul că fiul nostru, Vlad, a fost adoptat, crezând că-l protejăm. Când adevărul a ieșit la iveală, familia noastră s-a prăbușit sub greutatea minciunii. Acum încerc să găsesc puterea de a repara ceea ce am distrus și să înțeleg dacă iertarea mai este posibilă.
Am crescut știind că sunt adoptat, dar niciodată nu mi-am imaginat că mama mea biologică a fost chiar vecina de lângă noi, timp de șaisprezece ani. Povestea mea este despre dorința de a-mi cunoaște rădăcinile, despre secretele care ne pot schimba viața și despre curajul de a ierta. Întrebarea care mă bântuie acum este: cât de bine ne cunoaștem, de fapt, pe cei de lângă noi?
Mă numesc Lidia și, după cincizeci de ani de căutări, mi-am găsit tatăl biologic într-un azil de bătrâni. Povestea mea e una despre răni vechi, tăceri apăsătoare și curajul de a ierta. Întâlnirea cu el mi-a răsturnat lumea, dar mi-a dat și șansa să-mi găsesc, în sfârșit, liniștea.
La 65 de ani, am descoperit că nu sunt cine am crezut toată viața. O minciună veche de zeci de ani mi-a schimbat identitatea și relația cu familia. Povestea mea este despre adevăr, iertare și regăsire.
La 29 de ani, am luptat să concep un copil timp de peste cinci ani. În ciuda numeroaselor tratamente și teste, problema a rămas nerezolvată din cauza unor factori feminini. Călătoria noastră a luat o întorsătură neașteptată când am descoperit un copil, dar nu în modul în care ne-am fi dorit.
Am mers prin curtea din spate și l-am găsit lângă gard, în spatele gardului viu. Fiul meu, Andrei, plângea și își ascundea ochii de mine. Când m-a văzut, a început să plângă și mai tare. M-am așezat lângă el.
