Povestea mea e despre lupta nevăzută dintre ce înseamnă să fii om bun pentru ceilalţi şi să nu te pierzi pe drum. Totul a început într-o seară încărcată de tensiune, când am fost pusă în faţa unei alegeri imposibile între familie şi mine însămi. Vreau să povestesc despre vinovăţie, limite şi cum am ajuns să mă întreb dacă nu cumva generozitatea se poate transforma în cea mai subtilă formă de autodistrugere.
Am crezut întotdeauna în bunătatea oamenilor, dar viața mi-a pus la încercare această încredere. L-am ajutat pe Victor din tot sufletul, însă am ajuns să mă întreb dacă generozitatea mea nu a fost arma împotriva mea. Povestea mea e despre cât de greu e să găsești echilibrul între a fi omenos și a nu te pierde pe tine însuți.
Într-o noapte tulbure, viața mea s-a despărțit în două: înainte și după moartea fiicei mele, Clara. Am înotat ani în șir prin disperarea de a nu mai putea schimba nimic, însă gândul că pot da sens durerii ajutând alți copii m-a împins să trăiesc mai departe. Lupta între amintirea fericirii pierdute și speranța zadarnică s-a dus în fiecare zi – iar azi îi dau glas, împărtășind povestea mea.
Mă aflam iarăși pe peronul aproape gol al Gării de Nord, după o gardă istovitoare la spital. Ghemul din stomac, de fiecare dată când telefonul vibrează, îmi amintește că undeva, acasă, retrăiesc o poveste cu final mereu amânat. Mă simt sfâșiată între jurământul de medic și simțul de vinovăție față de familia mea neglijată.