În fiecare vineri, simt cum mă cuprinde anxietatea, știind că urmează să-mi primesc socrii și că liniștea casei mele se va risipi. Ani la rând am tăcut și am lăsat ca granițele mele să fie încălcate, până când am început să nu mă mai recunosc. Acum, mă aflu la o răscruce: pot să mă apăr pe mine însămi sau voi rămâne mereu invizibilă în propria mea viață?
Nu mi-am imaginat niciodată că mutatul la soacra mea va fi ca o condamnare la regiment. Fiecare secundă era numărată, fiecare greșeală sancționată, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria viață. Povestea mea e despre lupta de a nu mă pierde pe mine însămi, în timp ce regulile ei stricte amenințau să-mi fure identitatea.
Maria și Andrei aveau o fiică iubită, Ana, care creștea. A absolvit liceul și a început drumul ei independent la facultate. Părinții ei erau mândri de realizările ei. Dar, cum au spus ei, viața a luat o întorsătură neașteptată.
Am avut destul data trecută când a vizitat după o pauză de șase ani. Ultima dată, mama soțului meu a venit cu sora ei. Acum, iată răspunsul meu.
Fiul meu, Nicolae, are 9 ani și merge singur la școală. Seara, poate să se plimbe prin mall cu prietenii săi. Credeam că fac totul corect, oferindu-i lui Nicolae suficientă libertate în timp ce îl învăț responsabilitate. Totuși, prietena mea, Ecaterina, avea o perspectivă diferită. Fiica Ecaterinei, Sofia, avea 14 ani. Ai crede că la această vârstă, copiii ar învăța să fie independenți, dar frica Ecaterinei a reținut-o pe Sofia în moduri pe care niciunul dintre noi nu le-ar fi anticipat.
