Am crescut cu bunica mea, Maria, care m-a iubit ca pe ochii din cap. După ce m-am căsătorit și am avut trei copii, am început să văd casa ei ca pe o soluție la problemele mele, fără să-mi dau seama cât de mult o răneam. Povestea mea e despre lăcomie, familie și regrete, și despre cum o decizie egoistă poate schimba totul.
La 60 de ani, trăiesc singură într-o casă care a devenit atât refugiu, cât și câmp de bătălie. După o viață marcată de trădarea soțului și de absența copiilor, rudele mele nu mă vizitează decât cu gândul la moștenire. Am decis să nu le las nimic la voia întâmplării și să-mi scriu singură finalul poveștii.
Povestea mea începe în toiul unei seri ploioase, când mama soțului meu, Ileana, a bătut la ușa noastră cu două valize și ochii plini de lacrimi. Eu și Vlad, proaspăt căsătoriți, încercam să ne găsim echilibrul într-un apartament mic din București, fără ajutor financiar din partea părinților. Prezența neașteptată a bunicii a adus la suprafață conflicte, dar și momente de neprețuit care ne-au schimbat pentru totdeauna.
Într-o după-amiază liniștită la centrul de zi, am întâlnit-o pe Isabella, o femeie în vârstă care mi-a povestit despre viața ei fără copii. Povestea ei m-a făcut să reflectez la prejudecățile despre bătrânețe, familie și sensul vieții. Prin cuvintele și trăirile Isabelei, am înțeles că singurătatea nu se vindecă neapărat prin prezența copiilor, ci prin curajul de a trăi autentic.
La 68 de ani, mă confrunt cu singurătatea și dorința de a trăi alături de copiii mei, dar cererea mea a fost respinsă. Într-un oraș mare, unde fiecare zi aduce doar fețe necunoscute, mă simt pierdută și neînțeleasă. Încerc să găsesc o cale de a-mi recâștiga locul în familie și în lume.
Înainte să ne cunoaștem, soțul meu a avut o soție și doi copii. Când soția lui a aflat că este însărcinată cu gemeni, lumea ei s-a întors pe dos.
