Sunt Maria, bunică de câteva luni, prinsă între bucuria de a-mi ține nepoata în brațe și frustrarea că fiica mea, Ana, a ales să devină mamă abia la 38 de ani, când cariera ei părea mai importantă decât familia. În fiecare zi mă lupt cu propriile mele regrete și cu tăcerile apăsătoare dintre noi, încercând să-mi găsesc locul într-o familie care nu mai seamănă deloc cu cea pe care am visat-o. Întrebarea care mă macină: oare dragostea mea poate compensa absența părinților pentru micuța Ilinca?