Totul s-a schimbat în apartamentul nostru mic din București când tata, rămas văduv, a venit să locuiască cu noi. Între conflicte, amintiri dureroase și momente neașteptate de apropiere, am descoperit cât de greu e să împaci generații și cât de mult contează răbdarea și iubirea. Povestea mea e despre limite, compromisuri și puterea de a găsi lumină acolo unde pare că nu mai încape nimic.
Sunt o mamă singură din București, prinsă între grijile zilnice și visurile copiilor mei. Povestea mea începe în momentul în care fiul meu cel mare, Vlad, student la Politehnică, îmi spune că vrea să se căsătorească și să-și aducă iubita să locuiască cu noi în apartamentul nostru mic. Mă lupt cu propriile temeri, cu lipsurile materiale și cu dorința de a nu-i frânge aripile, dar nici nu știu dacă pot duce povara unei familii și mai mari pe umerii mei obosiți.
M-am trezit într-o dimineață de iarnă, cu ochii umflați de nesomn și cu inima strânsă, între plânsetul fetiței mele și vocea mamei care bătea la ușă. Povestea mea este despre cum am ajuns să locuiesc cu părinții mei după ce m-am mutat într-un oraș nou, proaspăt căsătorită, și despre cum prezența lor, deși salvatoare uneori, a adus la suprafață conflicte vechi, temeri și revelații neașteptate. Între certuri, îmbrățișări și nopți nedormite, am învățat că familia poate fi atât refugiu, cât și furtună.
