Am născut primul meu copil într-o zi ploioasă de aprilie, iar când am ajuns acasă, am descoperit că nu aveam nimic pregătit pentru bebeluș. Soțul meu, Mihai, prins între serviciu și promisiuni goale, nu a reușit să organizeze nimic, iar eu am fost nevoită să mă descurc singură, copleșită de frică și furie. Povestea mea este despre dezamăgire, singurătate și curajul de a cere ajutor când totul pare pierdut.
Am venit acasă de la maternitate cu inima plină de speranță, dar am găsit doar dezordine și nepăsare. Soțul meu, Mihai, prins între serviciu și promisiuni nerespectate, m-a lăsat să mă lupt singură cu primele zile de mamă. Povestea mea este despre dezamăgire, neputință și curajul de a cere ajutor când totul pare pierdut.
Într-o noapte de iarnă, în maternitatea din Iași, am auzit cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul: „Nu ești în stare să crești un copil, dă-l spre adopție!” Povestea mea e despre lupta cu prejudecățile, cu familia care nu mă credea capabilă și cu propria mea teamă că nu voi fi o mamă suficient de bună. Între suferință, speranță și dragoste, am învățat ce înseamnă să-ți aperi dreptul de a fi mamă.
Sunt Irina, am 29 de ani și am devenit mamă anul trecut. Povestea mea este despre cum am încercat să fiu totul pentru toți, dar am ajuns să mă pierd pe mine însămi, în timp ce soțul meu, Vlad, a preferat să fugă de responsabilitate și să lase totul pe umerii mamei lui. Am învățat, cu durere, că uneori sacrificiul nu e apreciat și că trebuie să-mi găsesc propria voce.
Sunt Vlad, iar povestea mea începe într-o dimineață rece de ianuarie, când soția mea, Irina, a izbucnit în lacrimi la bucătărie, spunându-mi că nu mai poate. Am crezut că pot salva situația propunând un schimb de roluri, dar nu am anticipat cât de mult ne va afecta această decizie. Acum, la șase luni după nașterea fiului nostru, familia noastră stă pe marginea prăpastiei, iar eu mă întreb dacă mai există cale de întoarcere.
