Mă numesc Radu și nu voi uita niciodată ziua în care am pierdut-o pe sora mea, Ana. Povestea mea este despre dragoste, vinovăție și secrete de familie care ne-au marcat pe toți. Poate cineva dintre voi va găsi curajul să vorbească despre propriile răni ascunse.
Povestea mea începe într-o zi de vară, când rudele mele au invadat casa părintească, ca și cum ar fi fost a lor. Încerc să găsesc echilibrul între doliul pentru cei dragi pierduți și presiunea rudelor care nu înțeleg limitele. Între amintiri dureroase, conflicte de familie și dorința de liniște, mă întreb dacă voi reuși vreodată să simt că vreuna dintre aceste case îmi aparține cu adevărat.
După ce soțul meu, Gheorghe, a murit, fiica mea, Irina, mi-a propus să mă mut la ea. Am acceptat, dar nu știa că tocmai apropierea de familie mă speria cel mai tare. Povestea mea este despre singurătate, dor, și teama de a nu deveni o povară pentru cei dragi.
În ziua în care am adus-o pe lume pe fiica mea, Ana, am pierdut totodată jumătate din sufletul meu: soțul meu, Radu, s-a stins din viață după o luptă lungă cu cancerul. Povestea mea este despre bucuria și durerea care pot coexista în același timp, despre cum am fost nevoită să găsesc puterea de a merge mai departe pentru copilul meu. Între maternitate și doliu, am descoperit cât de fragilă și totodată cât de puternică poate fi inima unui om.
După ce tatăl meu a decedat, mama și cu mine ne-am mutat în apartamentul lui. La acea vreme, eram pe punctul de a termina facultatea, iar mama nu lucrase niciodată. Tensiunea constantă dintre noi m-a determinat să iau o decizie drastică, dar aceasta nu a rezolvat problemele noastre.
Poate ar fi fost mai bine dacă nu ar fi existat un asemenea aflux de proprietăți, deoarece fiecare casă îmi amintea de părinții mei recent decedați, fratele și bunica mea. Părinții mei erau divorțați.
Atât mama mea biologică, cât și femeia care m-a ajutat să-mi găsesc drumul în agitația orașului au plecat. Aceasta este povestea ultimului meu rămas bun către o lumină călăuzitoare și realitatea dură de a merge mai departe singur.
În acea zi, sărbătoream ziua de naștere a socrului meu împreună cu soțul și fiica mea. Ne simțeam minunat în cercul nostru restrâns. Cătălin era într-o dispoziție fantastică, glumind și povestind amintiri amuzante din copilăria și tinerețea sa. Singurul care lipsea era fiul nostru. După un prânz delicios, eu și Naomi am decis să-i conducem pe socrii mei acasă. Soțul meu s-a întors la casa noastră. După accident, nu poate merge prea mult timp.
Am trei copii. Din păcate, soțul meu a decedat când cel mai mic dintre ei avea doar șase luni. Avem propria noastră casă, dar trăitul din ajutoare sociale este imposibil, iar chiria trebuie plătită. Fratele meu ne-a susținut în primele șase luni, dar și el are propria familie de întreținut. A trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Nu câștig mult și trebuie să jonglez cu multe responsabilități.
Totul se reduce la rivalitate. Ei au nevoie de mai multă atenție din partea părinților, cadouri mai scumpe, dragoste și afecțiune. Și, deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se fac concesii.
În acea zi, sărbătoream ziua de naștere a socrului meu împreună cu soțul și fiica mea. Ne simțeam minunat în cercul nostru restrâns. Kenneth era într-o dispoziție fantastică, glumind și povestind amintiri amuzante din copilăria și tinerețea sa. Singurul care lipsea era fiul nostru. După un prânz delicios, Naomi și cu mine am decis să-i conducem pe socrii mei acasă. Soțul meu s-a întors la casa noastră. După accident, nu poate merge prea mult timp.
Acum câteva luni, o tragedie a lovit familia soțului meu când fratele său mai mic, George, a murit într-un accident de mașină, lăsând în urmă o soție, Elena, și doi copii mici. De atunci, soțul meu, Iacob, și-a dedicat cea mai mare parte a timpului și resurselor pentru a-i susține, neglijându-ne pe noi, propria sa familie, în acest proces. În ciuda trecerii timpului, atenția lui Iacob rămâne concentrată asupra familiei fratelui său, lăsându-mă pe mine și pe copiii noștri să ne simțim abandonați.
