Întotdeauna am visat să cânt pe scenă, dar viața m-a purtat pe un drum plin de compromisuri și tăceri. Acum, la bătrânețe, mă uit la nepoata mea, Ilinca, și mă întreb dacă ar trebui să-i spun vreodată despre pasiunea mea ascunsă. Povestea mea este despre visuri pierdute, sacrificii pentru familie și dorințe nerostite care dor chiar și după zeci de ani.
Mă numesc Irina și viața mea s-a schimbat într-o clipă, când un accident de mașină m-a aruncat într-o comă de aproape doi ani. Familia mea s-a luptat cu disperarea, speranța și vinovăția, iar muzica tatălui meu a fost firul subțire care m-a ținut legată de lume. Aceasta este povestea unei reveniri din întuneric, a unei familii încercate și a puterii de a ierta și de a merge mai departe.
Am crescut într-un bloc cenușiu din București, visând la luminile scenei și la aplauzele unei săli pline. Viața, însă, m-a aruncat într-o realitate în care visul meu a fost mereu amânat, ascuns sub griji și compromisuri. Astăzi, privind-o pe nepoata mea cum dansează prin sufragerie, mă întreb dacă nu cumva am lăsat prea mult din mine să se piardă în tăcere.
Am crescut într-un bloc cenușiu de la marginea Bucureștiului, cu un vis mare: să devin cântăreață. Viața, însă, m-a pus în fața unor alegeri grele, iar pasiunea mea pentru muzică a fost îngropată sub griji, compromisuri și tăceri. Acum, la bătrânețe, mă întreb dacă a meritat să-mi ascund visul și dacă nu cumva e timpul să-i spun nepoatei mele cine am fost cu adevărat.
Mă numesc Livia și am trăit douăzeci de luni în tăcerea unui spital, prinsă între viață și moarte, în timp ce familia mea se destrăma sub greutatea speranței și disperării. Tatăl meu, Doru, nu a încetat niciodată să creadă în mine, cântându-mi la chitară în fiecare zi, chiar și atunci când ceilalți renunțaseră. Povestea mea nu este doar despre o minune medicală, ci despre cum dragostea poate vindeca răni pe care nici medicina nu le poate atinge.
