Sunt Maria, mama Anei, și scriu cu sufletul sfâșiat după ce fiica mea nu a venit nici măcar la aniversarea tatălui ei. Întreaga noastră familie s-a schimbat de când Ana s-a măritat cu Vlad, iar eu mă simt neputincioasă, privind cum o pierdem încet, încet. Povestea mea este despre dragoste, control și despre cât de greu e să accepți că uneori, copiii noștri nu mai sunt ai noștri.
Sunt Maria și povestea mea începe într-o seară ploioasă, când fiul meu, Gregor, a ales să plece din casa noastră pentru a se întoarce la femeia care i-a frânt inima. Am încercat să-l protejez, dar am ajuns să-l pierd. Acum trăiesc cu întrebarea dacă dragostea de mamă poate vindeca o rană pe care doar timpul și alegerile proprii o pot închide.
Sunt Ana, o mamă care simte că-și pierde încet-încet fiica, Irina, după ce s-a căsătorit cu Radu. Povestea mea e despre dorul sfâșietor, neputința și conflictele care au apărut în familia noastră, culminând cu absența Irinei la aniversarea de 60 de ani a tatălui ei. Scriu aceste rânduri cu sufletul greu, întrebându-mă dacă am greșit undeva sau dacă, pur și simplu, așa e viața când copiii cresc și aleg alt drum.
Sunt Maria, am 67 de ani și mă simt mai singură ca niciodată, după ce copiii mei mi-au spus că nu pot locui cu ei. Povestea mea e despre dorința de apartenență, despre frica de a fi o povară și despre cum e să-ți cauți locul când familia ta nu te mai vrea aproape. Întrebarea care mă macină: ce faci când casa ta nu mai e acolo unde sunt cei dragi?
