Într-o noapte ploioasă la Brașov, stau la căpătâiul mamei mele, care se luptă cu cancerul. În timp ce respirația ei devine tot mai slabă, mă confrunt cu conflicte vechi de familie și cu ultima ei dorință. Povestea mea este despre pierdere, speranță și puterea legăturilor de sânge.
Într-o noapte rece de toamnă, stau la căpătâiul mamei mele, Maria, ascultându-i ultimele dorințe. Povestea mea este despre promisiunea pe care i-am făcut-o și despre lupta mea cu vinovăția, sacrificiul și speranța într-o familie românească încercată de boală și lipsuri. Întrebarea care mă macină: cât de departe poți merge pentru a-ți onora părintele, fără să te pierzi pe tine însuți?
Chiar în seara nunții mele, mama mi-a dat vestea care mi-a sfâșiat sufletul: nu mai pot primi casa promisă, pentru că ea, proaspăt divorțată, are nevoie să locuiască acolo. Eu și soțul meu, Radu, am fost aruncați într-o incertitudine dureroasă, nevoiți să ne reconstruim viața printre minciuni, resentimente și speranțe spulberate. Povestea mea e despre trădare, compromisuri și întrebarea dacă merită să-ți urmezi visul cu prețul liniștii familiale.
„Ascultă-mă, Nathan…” șopti mama lui. Fiecare cuvânt era o luptă. Boala îi consuma încet viața. Zăcea în pat, emaciată. Nathan abia o mai recunoștea. Fusese întotdeauna înaltă, puternică și zâmbitoare. Dar acum… „Nathan, te rog, nu o părăsi pe Aria… Are nevoie de îngrijire. Nu e ca ceilalți…”
În liniștitul orășel Pădurea de Arțari, Iosif, un băiat de șaptesprezece ani cu o inimă mare și vise îndrăznețe, se află lângă patul mamei sale, Ecaterina, care de luni de zile luptă cu o boală incurabilă. Casa lor, odinioară plină de râsete și iubire, acum răsună de trista realitate a pierderii iminente. „Iosife, vino mai aproape, dragul meu,” șoptește Ecaterina, vocea ei este slabă, dar plină de căldură.
