Sunt Mihai, un tată care a pierdut legătura cu fiul său, Rareș, din cauza neînțelegerilor, orgoliilor și a tăcerii care s-a așternut între noi. Am încercat ani la rând să repar ceea ce s-a rupt, dar fiecare încercare părea să adâncească prăpastia. Acum, când Rareș nu mai e, mă întreb dacă dragostea mea a fost vreodată suficientă și dacă există iertare pentru părinții care au iubit, dar n-au știut să arate.
Am crescut într-o familie în care iubirea era condiționată de bani și obligații. Acum, când tata e bolnav și are nevoie de mine, mă lupt cu resentimentele vechi, amintindu-mi de momentul când mi-a cerut chirie pentru camera mea. Povestea mea e despre limite, iertare și ce înseamnă cu adevărat să fii familie.
Tata m-a avut cât de repede a putut pentru a o ține pe mama lângă el. Dar căsnicia lor s-a destrămat după doar 3 ani. Încă nu știu dacă a fost din cauza mea.
Soțul meu m-a convins să avem un copil, și acum ce? Își petrece fiecare moment liber cu fiica lui din prima căsătorie, în timp ce fiul nostru și cu mine abia îl vedem. Soțul meu spune că fiica lui mai mare are nevoie de el mai mult acum și că va petrece mai mult timp cu fiul nostru când va crește. Când l-am cunoscut pe Andrei, mi-a spus imediat
„Tată, nu mă mai suna. Nu mai am timp să te ajut.” Valentin oftă adânc. Se așteptase la o reacție similară din partea fiului său, Andrei, dar tot îl făcea să se simtă neliniștit. Trecuseră cincisprezece ani de când avuseseră o conversație normală. De îndată ce Andrei și-a primit partea din moștenire, a dispărut. Nu a avut niciodată nevoie de tatăl său – doar de ce putea obține de la el.
