Într-o familie în care Andrei era favoritul, eu, Saviana, am fost mereu lăsată pe dinafară. Mama neglija nevoile mele emoționale, iar acum, când este bolnavă, mă lupt cu resentimentele adânc înrădăcinate. Povestea mea explorează conflictele familiale și întrebarea dacă iertarea este posibilă.
Recent, unicul meu fiu, Mihai, și-a exprimat frustrarea față de mine pentru că nu îi ofer sprijin financiar. Socrii lui, care sunt înstăriți, îl ajută frecvent pe el și pe soția lui. Dar cum aș putea eu, o profesoară pensionară, să fiu comparată cu antreprenori bogați? L-am avut pe Mihai târziu în viață, la vârsta de 42 de ani, după ani de încercări alături de soțul meu decedat.
Nu i-a păsat niciodată de mine când eram mic. Acum, vrea să-l iert. Aceasta este povestea mea despre un tată care nu a fost niciodată acolo și lupta de a mă împăca cu trecutul.
Când am împlinit optsprezece ani, tatăl meu a declarat că sunt adult și trebuie să plătesc chirie sau să mă mut. De asemenea, trebuia să-mi cumpăr propria mâncare. El credea că și-a îndeplinit datoria de părinte. Peste un deceniu mai târziu, tatăl meu acum cere sprijin financiar de la mine, crezând că îi sunt dator. Crescând, am auzit mereu că a locui acasă este un privilegiu, nu un drept.
Conform spuselor ei, totul are sens: la urma urmei, ne-au ajutat cu renovarea noastră. Dar în realitate, nu au făcut-o. Sora mea și soțul ei nu au ridicat nici măcar un deget.
Acum soțul meu, Andrei, lucrează ca inginer la o mare fabrică. Dar cu mulți ani în urmă, a venit în orașul nostru dintr-un sat mic. Andrei dorea să urmeze facultatea, dar un incident cu mama mea a lăsat o prăpastie între ei.
„Ne-a invitat să sărbătorim împreună. Locuiește la țară și a pregătit diverse delicatese. Apropo, am avut o zi de naștere minunată. Dar apoi, mama soțului ei…”
Conform spuselor ei, totul are sens: la urma urmei, ne-au ajutat cu renovarea noastră. Dar în realitate, nu au făcut-o. Sora mea și soțul ei nu au ridicat nici măcar un deget.
Când am împlinit optsprezece ani, tatăl meu a declarat că sunt adult și trebuie să plătesc chirie sau să mă mut. De asemenea, trebuia să-mi cumpăr propria mâncare. El credea că și-a îndeplinit datoria de părinte. Peste un deceniu mai târziu, tatăl meu acum cere sprijin financiar de la mine, crezând că îi datorez asta. Crescând, am auzit mereu că a locui acasă este un privilegiu, nu un drept.
Când aveam 25 de ani, m-am căsătorit cu fiul ei — asta a fost acum aproape 20 de ani. Un an mai târziu, soțul meu m-a părăsit, iar eu am rămas să adun bucățile.
