Viața mea părea să se desfășoare într-o buclă fără sfârșit, prinsă între așteptările familiei și nevoia disperată de a mă regăsi pe mine însămi. M-am pierdut de multe ori printre dorințele altora, simțind că dispar, că devin invizibilă, până când a venit momentul să spun „ajunge”. Tot ce am trăit m-a învățat că granița dintre sacrificiu și autodistrugere e subțire, iar acum mă întreb: până unde trebuie să ne ascundem sufletul doar ca să fim acceptați?