Sunt Elena, bunică și mamă, prinsă fără voie într-o poveste care a început cu o rugăminte simplă a fiicei mele, Irina. Trei ani mai târziu, rolul meu de ajutor temporar s-a transformat într-o povară zilnică, iar viața mea pare să nu-mi mai aparțină. Mă întreb acum, cu sufletul greu: când devine dragostea pentru familie o formă de uitare de sine?
Totul a început într-o seară obișnuită, când soțul meu, Radu, a aruncat o remarcă aparent banală despre cât de ușor e să gătești. Am decis să-i arăt ce înseamnă cu adevărat să ții o casă și să fii mamă, iar această decizie a scos la iveală frustrări, neînțelegeri și adevăruri ascunse în familia noastră. Povestea mea e despre sacrificiu, neputință și curajul de a cere ajutor.
Mă numesc Irina și, de ani de zile, am simțit că viața mea s-a redus la rolul de gospodină, în timp ce visurile mele au rămas undeva departe, uitate. Povestea mea este despre lupta cu prejudecățile, despre dorința de a fi văzută și auzită ca femeie, nu doar ca soție sau mamă. Între conflicte de familie, sacrificii și speranțe, am încercat să-mi găsesc vocea și să-mi recâștig demnitatea.
Totul a început cu o replică aruncată la nervi de soțul meu, Radu, care a subestimat efortul din spatele unei cine obișnuite. Povestea mea e despre cum am ajuns să mă simt invizibilă în propria familie și despre curajul de a-mi cere dreptul la respect. Între frustrări, certuri și revelații, am învățat că liniștea nu înseamnă fericire și că uneori trebuie să zgudui lumea ca să fii auzit.
