Sunt Mariana și povestesc cum liniștea de după plecarea copiilor mei s-a transformat în cea mai apăsătoare singurătate. Rămasă singură într-o casă cândva plină de râsete, am fost nevoită să mă confrunt cu propriile temeri, regrete și dureri nespuse. Aceasta este povestea pierderii, iertării și a redescoperirii de sine, atunci când rolul de mamă nu mai este totul.
Sunt Marta. Primul nostru vară fără copii a fost ca o lovitură rece pentru mine și Paul, când liniștea din curte ne-a forțat să privim adevărul despre căsnicia noastră. În acea zi, am fost nevoită să mă întreb dacă mai putem găsi drumul unul spre celălalt, acum că nu mai suntem doar părinți.
La vârsta de 60 de ani, soțul meu Florin și cu mine am ajuns la dureroasa realizare că copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Cei trei copii ai noștri, acum complet independenți, s-au îndepărtat, lăsându-ne să ne întrebăm care ne mai este rolul ca părinți. Fiul nostru Daniel nici măcar nu ne mai răspunde la apeluri. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne întrebăm: vom fi lăsați să ne descurcăm singuri?
Lăsată în singurătate, societatea adesea șoptește că cei care se găsesc singuri în anii lor crepusculare trebuie să fi trăit o viață de izolare. Poate că am fost o singuratică, și e timpul să accept asta. Am crescut doi copii, Andreea și Călin, asigurându-mă că nu le lipsește nimic, urmând plecarea timpurie a soțului meu. În ciuda sacrificiilor mele, mă găsesc întrebând unde a luat-o greșit călătoria mea parentală.
