Victoria era o femeie neobișnuită. Era atrăgătoare, bine îngrijită și avea mereu o coafură uimitoare. Cu toate acestea, avea o personalitate dificilă. Vocea ei era puternică, nu era foarte politicosă și adesea bârfea despre oamenii din jurul ei. Nu îi era rușine să facă asta chiar și în prezența lor. Cum se simțeau oamenii nu o preocupa prea mult. Vorbea frecvent despre problemele din viața ei.
O situație dificilă s-a desfășurat. Camelia a făcut tot posibilul să navigheze prin cele mai grele momente. Tocmai când lucrurile începeau să se așeze, ea a încercat să se concentreze pe viața ei personală.
Mă numesc Nora, am 68 de ani, și liniștea din casa mea spațioasă a devenit tot mai apăsătoare de-a lungul anilor. Încă lucrând pentru a mă menține ocupată, am decis să-mi invit copiii și nepoții, sperând să umplu din nou camerele cu râsete.
Chiar și socrii mei m-au condamnat, iar nora mea împărtășește aceeași opinie. Deși ne-am înțeles întotdeauna bine înainte, lucrurile s-au schimbat drastic. Totul a început când fiica mea s-a aflat într-o situație dificilă.
Oricât de mult încerc să o mulțumesc, nu reușesc niciodată. De când s-a pensionat mama, se simte singură. Acum, e ca un copil.
Simt că trăiește pe străzi și mănâncă ultima bucată de pâine. Când îi spun că nu poate face asta, ea răspunde: „Fericirea iubește liniștea!” Niciodată nu m-am simțit atât de neputincios.
Într-o zi, Nora le-a cerut nepotului său și prietenei acestuia să părăsească apartamentul ei, declarând dorința de a trăi independent. Având în vedere reputația nepotului său, Francisc, de a fi oarecum egoist, decizia ei nu a venit ca o surpriză.
Reflectând asupra acesteia, cea mai fericită zi din viața mea a fost când m-am mutat în oraș. Crescând într-o zonă rurală, nu mă bucur de aerul curat, liniștea sau grădinăritul. Îmi dau seama că unii ar putea să nu fie de acord, dar asta sunt eu. Prefer accesibilitatea
Soțul meu, Ion, nu a fost un simplu muncitor, așa că am trăit confortabil. Ne-am permis multe luxuri. Din acest motiv, le-am oferit copiilor noștri tot ce le-a fost necesar, cumpărându-le tot ce și-au dorit.
La 21 de ani, Ioana se simte complet izolată, deși are părinți în viață și la muncă. Aceștia au lăsat-o să se descurce singură în cel mai critic moment al vieții ei, ceea ce a făcut-o să-i resimtă profund. Tatăl ei, Alexandru, era alcoolic și o abuza fizic pe mama ei, Bianca, care, la rândul ei, nu a făcut nimic pentru a schimba situația lor dificilă. Această poveste explorează dureroasa realizare a Ioanei că uneori, familia în care te-ai născut poate fi sursa celei mai profunde disperări.
În fiecare dimineață, timp de optsprezece ani, un veteran al Războiului din Coreea, Ionel Mărgărit, își făcea drumul către același restaurant din micul oraș Pădureni. Fie ploaie, fie soare, bătrânul alegea întotdeauna cabina din colț, comportamentul său fiind la fel de previzibil ca și comanda sa. Dar când Ionel a încetat brusc să mai apară, adevărul din spatele vizitelor sale zilnice a ieșit la iveală, lăsând personalul restaurantului, în special pe chelnerița Nicoleta, într-o stare de neîncredere.
Lăsată în singurătate, societatea adesea șoptește că cei care se găsesc singuri în anii lor crepusculare trebuie să fi trăit o viață de izolare. Poate că am fost o singuratică, și e timpul să accept asta. Am crescut doi copii, Andreea și Călin, asigurându-mă că nu le lipsește nimic, urmând plecarea timpurie a soțului meu. În ciuda sacrificiilor mele, mă găsesc întrebând unde a luat-o greșit călătoria mea parentală.
