Scriu aceste rânduri cu mâinile tremurânde, după ce am trântit ușa camerei Mariei, fiica mea. De luni bune, simt că nu mai am acces la sufletul ei, că o pierd încet, iar fiecare încercare de apropiere se transformă într-o ceartă dureroasă. Între mine și soțul meu, Viorel, planează mereu întrebarea: unde am greșit și cum putem să o aducem înapoi pe fata noastră?
Totul a început ca o zi obișnuită în care trebuia să am grijă de nepotul meu bolnav, dar s-a transformat într-o furtună de emoții, certuri și adevăruri ascunse. Am fost pusă față în față cu limitele mele, cu așteptările fiicei mele și cu rănile vechi pe care le-am ascuns ani la rând. Această zi m-a făcut să mă întreb dacă familia înseamnă doar sacrificiu sau dacă și eu am dreptul la liniște și înțelegere.
Sunt asistentă medicală calificată. În 1990, am început să lucrez la un spital de maternitate. După un timp, am intrat în concediu de maternitate. Sarcina mea a decurs normal, iar toate testele au arătat că bebelușul era sănătos, așa că eu și soțul meu așteptam cu nerăbdare venirea pe lume a fiicei noastre. Am pregătit totul pentru sosirea ei. Familia noastră aștepta, de asemenea, noul membru și ne întreba mereu
Bună dimineața. Vreau să împărtășesc cu voi o poveste care s-a desfășurat și continuă să afecteze familia mea și în ziua de azi. Sunt dezorientată, nervii mei sunt întinși ca niște sfori. Noaptea, tot ce pot face este să plâng în pernă înainte de somn. Se simte ca și cum nimeni nu m-ar auzi. Dar mai întâi, permiteți-mi să vă spun partea cea mai importantă. Soțul meu și cu mine suntem
