Relația mea cu soacra mea a fost întotdeauna tensionată. Este, în general, o persoană bună—onestă, amabilă și generoasă. Chiar cred că mă place. Dar există un lucru la personalitatea ei care mă deranjează: ține ranchiună prea mult timp. Mi-a luat ceva timp să realizez asta. La începutul căsniciei mele
Decizia a fost luată! „Mă mut la țară,” a spus doamna Popescu, ținând un set de chei. „Mi-am vândut apartamentul și am cumpărat o casă.” Mihai a rămas cu gura căscată și furculița în mână: „Mamă, vorbești serios?” „Nu glumesc,” a zâmbit soacra. „Tatăl tău m-a părăsit, s-a plictisit de toate. Așa că am decis să o iau de la capăt. În plus, nepoții…”
Ana și Mihai speră că îi voi lăsa să se mute în casa pe care eu și soțul meu o închiriem în prezent. Dar nu vreau să fac asta. Iată de ce.
Soțul meu era la telefon cu mama lui în timp ce fiica noastră se juca cu păpușile. Fetița noastră are aproape doi ani. S-a apropiat de mine și
Am cumpărat casa noastră acum cinci ani, și totul mergea bine până când soacra mea a apărut neanunțată și a declarat că va locui cu noi de acum înainte. Soțul meu a primit vestea calm, fără să vadă nicio problemă în a avea două femei în casă care să se ocupe de toate. Dar pentru mine, a fost începutul unui coșmar.
Încă din copilărie, mama mea a fost într-o competiție constantă cu sora ei. Aș putea înțelege dacă ar fi doar între ele două, dar mereu ajunge să rănească pe alții.
Lidia a fost întotdeauna un personaj complex, așa că nu m-a surprins deloc. Când în sfârșit s-a pensionat, colegii ei trebuie să fi deschis șampania pentru a sărbători. Acum, își aduce frustrările în casa noastră.
Soacra mea este întruchiparea unei persoane dificile. Este ca măgarul Eeyore din vechile desene animate Winnie the Pooh—mereu nefericită, mereu lentă și perpetuu obosită. Nu înțeleg de ce trebuie să o suport când are alți copii.
În mai puțin de jumătate de oră, ea putea să-ți întoarcă lumea pe dos. În ultimii ani, s-a mai domolit puțin, dar tensiunea rămâne.
– Uneori mă simt jenată: este posibil ca unii oameni să nu aibă deloc simțul umorului? Ea începe să analizeze tot ce spun, încercând să înțeleagă de ce am spus acel lucru.
La acea vreme, fiica noastră, Ana, avea 16 ani, iar cel mai mic, Andrei, avea șapte. Ambii copii se pregăteau pentru școală. Ana era în clasa a XI-a, iar Andrei în clasa întâi. Cheltuielile erau semnificative. Puțin știam că această decizie ne va bântui mai târziu.
Am decis să organizăm un banchet grandios și am ales restaurantul unde lucram ca recepționeră. Era o oportunitate de a ne întări relațiile, dar soacra mea a fost destul de exigentă.
