Sunt Maria și am visat mereu la o familie unită, dar stilul de creștere al nurorii mele, Irina, îmi răstoarnă toate valorile. Mă simt prinsă între dorința de a-mi proteja nepoții și neputința de a schimba ceva, în timp ce fiul meu, Vlad, tace și se retrage. Mă întreb dacă mai pot salva armonia familiei sau dacă trebuie să accept că lumea se schimbă fără mine.
Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” De ce? Pentru că așa mă numea tatăl meu. Pe măsură ce am crescut și am devenit adolescentă, acest apelativ afectuos a căpătat o altă semnificație, pe măsură ce am început să văd complexitățile comportamentului tatălui meu.
Ana făcea naveta la serviciu, așa că locuia într-un cămin, în timp ce Andrei locuia cu părinții săi. Ana era retrasă și necomunicativă, în timp ce Andrei era amuzant și îndrăgit de toată lumea.
Până la vârsta de 50 de ani, nu aveam nicio idee despre cum ar putea fi viața pentru alți oameni, într-o altă țară, cu perspective diferite asupra vieții. Crescând într-un oraș mic, nimeni nu mi-a spus despre posibilități, și în schimb, am fost hrănită cu diverse mituri despre responsabilitate și datorii. Iată povestea mea de realizare și regret.
