Dor de casă: Întoarcerea unei mame și lupta pentru un nou început

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici, să simt că nu aparțin nicăieri, că nu mă vrea nimeni! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile de fiica mea. Ea stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, iar ginerele meu, Radu, se prefăcea că citește ziarul. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a oboseală veche, ca și cum pereții casei ar fi absorbit toată nefericirea mea.

Mă numesc Mariana și am 52 de ani. Am plecat din România acum douăzeci de ani, după un divorț urât care m-a lăsat cu sufletul sfâșiat și cu o fetiță de patru ani de mână. Am ales Italia pentru că acolo lucra deja sora mea, Lidia. Am muncit ca menajeră, am spălat podele și am avut grijă de bătrâni străini, doar ca să-i pot trimite Ilincăi tot ce avea nevoie: haine bune, rechizite, bani pentru meditații. Am trăit cu dorul în gât, cu poze vechi și telefoane scurte care se terminau mereu cu „Te iubesc, mamă!” și cu lacrimi ascunse sub pernă.

Când Ilinca a crescut, am adus-o lângă mine. A învățat limba repede, s-a adaptat mai bine decât mine. Apoi a venit Radu, un băiat român muncitor pe șantier. S-au căsătorit acolo, în Italia, iar eu am rămas mereu între ei: niciodată destul de aproape, niciodată destul de departe.

Acum doi ani, după ce bătrâna la care lucram a murit și contractul meu s-a terminat, am decis să mă întorc acasă. Mi-era dor de România, de mirosul teilor în iunie, de pâinea caldă de la brutărie și de limba mea. Dar România nu mă mai recunoștea. Casa părintească fusese vândută de fratele meu fără să mă întrebe. Lidia era tot în Italia, iar Ilinca și Radu au venit cu mine doar pentru că nu mai aveau nici ei de lucru acolo.

Ne-am mutat toți trei într-un apartament mic dintr-un cartier vechi din Ploiești. La început am crezut că o să fie bine. Dar banii s-au terminat repede. Eu nu mi-am găsit de lucru decât ca femeie de serviciu la o școală. Radu a prins ceva pe șantier, dar era plătit la negru și banii veneau greu. Ilinca a încercat să se angajeze la un supermarket, dar au dat-o afară după trei luni.

În fiecare zi mă trezeam devreme, făceam cafeaua și mă uitam pe geam la blocurile gri. Îmi simțeam inima grea ca plumbul. Seara, când ne adunam toți trei la masă, tăcerea era apăsătoare. Radu era mereu obosit și nervos. Ilinca se închidea în cameră și vorbea pe ascuns cu prietenele ei din Italia.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Radu — „De ce nu faci nimic să ne fie mai bine? Ai venit aici și ne-ai tras pe toți după tine!” — am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am simțit vinovată că i-am adus aici, că nu le pot oferi nimic mai bun. M-am simțit inutilă.

Am început să visez la o casă a mea. Un loc mic, dar al meu. Să nu mai depind de nimeni. Să pot să-mi pun florile mele pe pervaz și să nu mă simt ca o musafiră în viața altora. Dar salariul meu abia ajunge pentru chirie și facturi. Am încercat să vorbesc cu Ilinca despre asta:

— Mamă, știu că ți-e greu… dar nici noi nu avem cum să te ajutăm acum. Poate dacă ne-ar merge mai bine…

— Dar dacă aș lua un credit? Poate banca…

— Cine-ți dă credit la vârsta ta și cu salariul tău? m-a întrerupt Radu sec.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să țip că nu e corect, că am muncit toată viața pentru ei, că merit și eu ceva al meu. Dar n-am spus nimic. M-am retras în camera mea mică și am început să scriu într-un caiet vechi:

„Mi-e dor de liniște. Mi-e dor să nu mă simt povară.”

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: muncă, oboseală, certuri mărunte pentru bani sau pentru cine spală vasele. Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… poate ar trebui să ne întoarcem în Italia. Aici nu avem niciun viitor.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu voiam acasă, dar pentru ea „acasă” era altundeva. Am stat toată noaptea pe gânduri: dacă pleacă iar? Dacă rămân singură?

Într-o duminică dimineață am mers la biserică. M-am rugat să găsesc puterea să merg mai departe. La ieșire m-a întâlnit doamna Stanciu, vecina de la etajul trei:

— Mariana, te văd mereu tristă… Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi! Știi că eu am trecut prin multe…

Am izbucnit în plâns în fața ei. Am povestit tot: despre Italia, despre Ilinca, despre dorința mea de a avea un colț al meu.

— Nu ești singură! mi-a spus ea strângându-mă de mână.

Poate că nu sunt singură… dar mă simt așa uneori.

Acum stau la fereastră și privesc cum plouă peste orașul meu gri. Încerc să găsesc speranță în fiecare zi care trece. Oare voi reuși vreodată să am casa mea? Oare familia mea va înțelege cât de mult am sacrificat pentru ei? Sau voi rămâne mereu o străină — aici și oriunde m-aș duce?

Ce înseamnă „acasă” când nimeni nu te așteaptă cu adevărat? Poate cineva să-și găsească liniștea după atâta rătăcire?