Mesaje necunoscute pe telefonul soțului meu: Între suspiciune, durere și renașterea iubirii

— Viorel, cine e Mariana? De ce îți scrie la miezul nopții?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătărie, cu telefonul lui Viorel în mână, ecranul luminându-mi fața plină de lacrimi și furie. El tocmai intrase pe ușă, obosit după o zi lungă la atelierul auto. Nu mă așteptam să găsesc nimic suspect, dar un sunet de notificare m-a făcut să ridic privirea din romanul pe care-l citeam. Am văzut numele „Mariana” și un mesaj: „Mi-e dor să vorbim. Să nu uiți ce ți-am spus azi.”

Viorel s-a oprit în prag, privindu-mă ca și cum aș fi ținut în mână o bombă. Pentru o clipă, tăcerea a fost atât de apăsătoare încât am simțit că nu mai pot respira.

— Nu e ceea ce crezi, a spus el încet, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? Cine e femeia asta? De ce nu mi-ai spus nimic?

Simțeam cum tot ce am construit împreună în 38 de ani de căsnicie se clatină. M-am gândit la copiii noștri, la mesele de duminică în familie, la vacanțele la mare când eram tineri și nu aveam nici bani de benzină. M-am gândit la promisiunile făcute în biserica din satul nostru, la jurământul că vom fi împreună „la bine și la greu”.

Viorel s-a așezat pe scaun, cu capul în mâini. Nu l-am văzut niciodată atât de mic, atât de vulnerabil.

— Mariana e… o colegă de la atelier. Are probleme acasă. Soțul ei bea și o bate. M-a rugat să o ajut cu niște acte pentru divorț. Atât.

Nu l-am crezut. Sau poate nu am vrut să-l cred. În mintea mea, fiecare gest al lui din ultimele luni a căpătat alt sens: serile când venea târziu, mesajele șterse din telefon, zâmbetul acela absent când mă întreba dacă vreau ceai sau cafea dimineața.

— Și de ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns?

— N-am vrut să te îngrijorez. Știu cât te afectează poveștile astea. Și… poate că mi-a plăcut să simt că cineva are nevoie de mine altfel decât acasă.

Asta a durut cel mai tare. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic, lăsându-l singur cu vinovăția lui. În dormitor, am plâns până am adormit. M-am trezit dimineața cu ochii umflați și inima grea.

Zilele care au urmat au fost un chin. Ne evitam prin casă ca doi străini. Copiii au simțit tensiunea și au început să mă sune mai des, dar nu le-am spus nimic. Nu voiam să-i implic în problemele noastre.

Într-o seară, fiica mea cea mică, Irina, a venit pe neașteptate cu nepoțelul. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Te rog, spune-mi!

Am cedat și i-am povestit totul. Irina m-a ascultat fără să mă judece, apoi mi-a spus:

— Poate ar trebui să vorbiți deschis. Să-l asculți cu adevărat. Poate nu e ceea ce pare.

M-am gândit mult la vorbele ei. În seara următoare, l-am chemat pe Viorel la masă.

— Nu mai pot trăi așa. Spune-mi tot adevărul. Ai avut o relație cu ea?

Viorel a ridicat ochii spre mine. Avea lacrimi în ochi.

— Nu, nu am avut nimic cu ea. Dar m-am simțit singur. De când ai ieșit la pensie, parcă nu mai avem nimic de spus unul altuia. Tu te ocupi doar de grădină și de nepoți… Eu mă simt inutil acasă.

Am realizat atunci cât de mult ne-am îndepărtat unul de altul fără să ne dăm seama. Fiecare dintre noi trăia în lumea lui, cu grijile și frustrările lui.

— Și eu m-am simțit singură, Viorel. Dar nu am avut curaj să-ți spun. Mi-a fost teamă că nu mă mai vezi ca pe femeia de care te-ai îndrăgostit.

Am plâns amândoi în acea seară, ținându-ne de mâini ca doi adolescenți speriați. Am vorbit ore întregi despre tot ce ne doare, despre frici și regrete.

A doua zi dimineață, Viorel mi-a adus cafeaua la pat — așa cum făcea odinioară — și mi-a zâmbit timid.

— Putem încerca din nou? Să fim noi doi?

Am zâmbit printre lacrimi și am dat din cap.

Au trecut câteva luni de atunci. Încercăm să petrecem mai mult timp împreună: mergem la plimbare prin parc, gătim împreună sau pur și simplu stăm de vorbă despre orice. Nu e ușor să reconstruiești încrederea după ce ai simțit că totul se prăbușește, dar fiecare zi e o nouă șansă.

Uneori mă întreb: oare câte cupluri ajung să se piardă fără să-și spună ce simt cu adevărat? Oare câți dintre noi aleg tăcerea în locul adevărului? Poate că iertarea începe atunci când avem curajul să ne privim unul pe altul cu sinceritate.