Trei chiftele și o singură adevăr: Când dragostea devine povară

— Irina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă? Glasul lui Viorel răsună în bucătăria mică, unde aburii de la supă se amestecau cu mirosul de chiftele proaspăt prăjite. Copiii, Andreea, Vlad și Ilinca, se uitau la mine cu ochi mari, așteptând să văd dacă mă voi supăra sau voi zâmbi ca de obicei. Dar astăzi nu mai aveam putere să zâmbesc.

— Poate ai vrea să gătești tu, Viorel, dacă tot ești atât de priceput, am spus încet, fără să-l privesc în ochi. Mâinile îmi tremurau ușor când am pus farfuriile pe masă. De obicei, treceam peste astfel de remarci. Le înghițeam ca pe niște pastile amare, convinsă că așa trebuie să fie într-o familie. Dar astăzi nu mai puteam.

Viorel a oftat teatral și a dat din mână a lehamite. — Nu te mai supăra pentru orice prostie! Toată ziua ești nervoasă. Ce vrei, să plec și eu ca alții?

Copiii au tăcut brusc. Am simțit cum privirile lor mă ard. M-am așezat la masă, lângă Ilinca, care mi-a prins mâna sub masă. Avea doar șase ani, dar în ochii ei am văzut o grijă pe care niciun copil nu ar trebui să o poarte.

— Nu vreau nimic, Viorel. Doar să mâncăm liniștiți o dată în viață.

A tăcut și el. Am împărțit chiftelele — trei pentru fiecare copil, una pentru mine, două pentru el. Așa făceam mereu. El muncea mai mult, el avea nevoie de mai multă mâncare. Așa mi se spusese de când eram mică: bărbatul e stâlpul casei.

Dar în acea zi, când am pus ultima chiftea pe farfuria lui Viorel și am rămas cu o singură în fața mea, ceva s-a rupt în mine. Am simțit cum toți anii de compromisuri, de renunțări la mine însămi, de nopți nedormite și vise uitate s-au adunat într-un nod amar în gât.

— De ce tu ai mereu mai mult? am întrebat brusc, fără să-mi dau seama că vorbesc cu voce tare.

Viorel s-a uitat la mine ca la o străină. — Ce ai zis?

— De ce tu ai mereu mai mult? Nu doar la masă. În tot. Timp pentru tine, liniște, respect… Eu ce am?

Andreea a lăsat furculița jos. Vlad s-a uitat la Viorel cu teamă. Ilinca mi-a strâns mâna și mai tare.

Viorel a râs scurt. — Iar începi cu prostiile astea? Dacă nu-ți convine, fă cum vrei! Eu mă duc la lucru să aduc bani în casă! Tu stai acasă cu copiii și tot nemulțumită ești!

M-am ridicat brusc de la masă. Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Am fugit în dormitor și am trântit ușa după mine. Dincolo de ușă se auzeau voci înfundate: Viorel bombănind, copiii încercând să-l liniștească.

M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Femeia trebuie să rabde. Pentru copii.” Dar oare cât poți să rabzi până te pierzi pe tine?

Am stat acolo minute bune, poate ore. Când am ieșit din cameră, casa era tăcută. Copiii se jucau în sufragerie; Viorel plecase la serviciu fără să-și ia rămas bun.

Andreea s-a apropiat de mine cu pași mici.
— Mami… tu ești tristă din cauza lui tati?

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Nu e vina ta sau a fraților tăi. Uneori oamenii mari uită să fie buni unii cu alții.

În acea după-amiază am ieșit cu copiii în parc. Am privit alte mame râzând cu copiii lor și m-am întrebat dacă și ele simt aceeași greutate pe umeri ca mine.

Seara, când Viorel s-a întors acasă, nu a spus nimic despre ce se întâmplase la prânz. S-a așezat la televizor, iar eu am spălat vasele în liniște. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: cum renunțasem la jobul meu ca să stau cu copiii; cum visam să pictez iar, dar nu găseam niciodată timp; cum fiecare discuție despre nevoile mele se termina cu „nu avem bani” sau „nu e momentul”.

În acea noapte nu am dormit aproape deloc. M-am ridicat din pat și m-am uitat la chipul adormit al lui Viorel. Era același bărbat de care mă îndrăgostisem cândva? Sau doar o umbră a unui vis vechi?

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și am pus-o pe masă fără un cuvânt. Viorel a băut-o pe fugă și a plecat iar fără să mă privească. Copiii au plecat la școală și grădiniță.

Am rămas singură în bucătărie și m-am uitat la farfuria goală din fața mea. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără rolul de soție sau mamă.

Am sunat-o pe sora mea, Camelia.
— Nu mai pot… Simt că mă sufoc aici.

Camelia a venit imediat. M-a ascultat fără să mă judece.
— Irina, nu ești egoistă dacă vrei ceva pentru tine. Nu ești o mamă rea dacă ai nevoie de timp să respiri.

Am plâns din nou, dar lacrimile acelea au fost altfel — ca o spovedanie după ani de tăcere.

În zilele următoare am început să scriu într-un jurnal tot ce simt. Am ieșit singură la plimbare prin oraș pentru prima dată după ani întregi. Am cumpărat câteva pensule și culori ieftine și am început să pictez din nou — întâi timid, apoi cu tot sufletul.

Viorel a observat schimbarea mea și a devenit tot mai iritat.
— Ce-i cu tine? Te-ai apucat de prostii? N-ai altceva mai bun de făcut?

Dar de data asta nu m-am lăsat doborâtă.
— Am nevoie de asta ca să nu mă pierd de tot.

Au urmat luni grele: certuri, tăceri apăsătoare, încercări stângace de împăcare. Dar ceva s-a schimbat definitiv: nu mai eram dispusă să renunț la mine însămi pentru liniștea aparentă a familiei.

Nu știu ce va fi mâine — dacă vom rămâne împreună sau nu. Dar știu că merit mai mult decât resturile de pe masă sau resturile de atenție.

Mă întreb: câte femei trăiesc ca mine, tăcute și invizibile? Câte dintre noi avem curajul să cerem ceea ce merităm cu adevărat?