Adevărul pe care l-am ascuns: Poveste despre bani, încredere și dragoste

— Irina, iar ai venit târziu. Unde ai fost? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit în prag, cu geanta strânsă la piept, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când ajungeam acasă după ora opt, dar în seara aceea privirea lui era mai tăioasă ca niciodată.

— Am avut de terminat niște rapoarte la birou, am spus încet, evitând să-l privesc în ochi. Știam că nu mă crede. În ultimele luni, de când primisem promovarea la firma de consultanță, programul meu se schimbase radical. Dar adevărul era altul: nu doar că munceam mai mult, ci și câștigam mai mult decât el. Și asta nu-i spusesem niciodată.

Totul începuse cu o discuție banală la cafea, când șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în biroul ei.

— Irina, ai făcut o treabă extraordinară. Vreau să preiei proiectul cu clienții din vest și, evident, salariul va fi pe măsură.

Am simțit atunci un val de mândrie și teamă. Mândrie pentru că munca mea era recunoscută. Teamă pentru că știam cât de mult îl afecta pe Radu faptul că nu găsea un job stabil după restructurarea de la fabrică. De fiecare dată când aduceam vorba despre bani, se închidea în el sau ridica tonul.

Așa că am ales să tac. Am pus diferența de bani deoparte, într-un cont separat. Mă gândeam că poate într-o zi îi voi spune și vom folosi banii pentru o casă nouă sau pentru copilul pe care ni-l doream amândoi. Dar fiecare zi care trecea făcea secretul tot mai greu de dus.

Într-o seară, la masa de duminică, mama lui Radu a aruncat o privire lungă spre mine:

— Irina, tu tot la birou? Nu te gândești că poate ar trebui să stai mai mult acasă? Radu e tot singur…

Radu a tăcut. Eu am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar în noaptea aceea, după ce am stins lumina, l-am auzit oftând:

— Parcă nu mai suntem o familie. Parcă nu mai știu cine ești.

Am vrut să-i spun atunci totul. Să-i arăt extrasul de cont, să-i spun cât de greu mi-a fost să ascund asta. Dar m-am temut că îl voi răni și mai tare. Că va simți că l-am trădat.

Zilele au trecut cu aceeași tensiune mocnită. Radu a început să iasă mai des cu prietenii lui din cartier. Uneori venea acasă târziu, mirosind a bere și a dezamăgire. Eu mă afundam tot mai mult în muncă, sperând că dacă strâng destui bani, totul se va rezolva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Plec la ai mei o vreme. Nu mai pot așa. Simt că tu ai viața ta și eu sunt doar un musafir aici.

Am izbucnit în plâns:

— Radu, te rog… Nu e ce crezi! Am vrut doar să ne fie bine…

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Ce nu e ce cred? Ce ascunzi?

Atunci i-am spus totul. Despre promovare, despre bani, despre contul secret. Despre frica mea că nu va accepta niciodată că eu pot fi sprijinul financiar al familiei.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu banii sunt problema. Ci faptul că nu ai avut încredere în mine.

A plecat fără să se uite înapoi. Zilele care au urmat au fost un șir de telefoane fără răspuns și nopți nedormite. Mama mea a venit să stea cu mine câteva zile.

— Irina, ai făcut ce ai crezut tu că e mai bine. Dar uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna.

Am încercat să-l caut pe Radu, dar el nu voia să vorbească. Prietenii comuni îmi spuneau că are nevoie de timp.

Au trecut luni până când ne-am întâlnit întâmplător la piață. Era schimbat, mai slab și cu barba crescută.

— Irina… sper să fii bine.

— Sunt… sau încerc să fiu. Îmi pare rău pentru tot.

A dat din cap și a plecat fără alte cuvinte.

Acum stau singură în apartamentul nostru mic și mă uit la extrasul de cont care nu-mi mai spune nimic. Mă întreb dacă am greșit alegând să ascund adevărul sau dacă pur și simplu am vrut să ne protejez viitorul într-o lume nesigură.

Oare câți dintre noi alegem tăcerea din frică? Și câți dintre noi pierdem dragostea tocmai încercând s-o salvăm?