Ziua în care soarele a refuzat să răsară: Despărțirea de fiul meu, Rareș

— Mami, de ce plângi?
Vocea Ilincăi, firavă și nedumerită, m-a smuls din abisul în care mă afundasem. Era dimineață, dar pentru mine, soarele nu mai răsărise. Stăteam pe marginea patului, cu pijamaua mototolită și ochii umflați de nesomn. Rareș, băiețelul meu de 18 luni, nu mai era. Camera lui, cu jucăriile împrăștiate și pătuțul neatins, părea un muzeu al durerii.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu doar două zile înainte, Rareș avea febră. „E doar o răceală”, mi-a spus Mihai, soțul meu, încercând să mă liniștească. Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă. L-am dus la medicul de familie, doamna Popescu, care ne-a spus să-i dăm antitermice și să-l ținem sub observație. Noaptea, însă, Rareș a început să respire greu. Îl țineam la piept, îi simțeam trupul mic și fierbinte, și mă rugam să treacă.

— Mihai, trebuie să mergem la spital! am strigat, cu vocea tremurândă.
— Ești sigură? E târziu, poate dimineață…
— Nu, acum!

Am ajuns la Urgențe la Spitalul Județean. Holurile erau reci, pline de oameni obosiți. O asistentă ne-a preluat, iar Rareș a fost dus la perfuzii. Îmi amintesc cum îi țineam mânuța și îi șopteam: „Mami e aici, puiule, nu-ți fie frică.” Mihai stătea în colț, cu pumnii strânși, incapabil să spună ceva.

Apoi, totul s-a năruit. Doctorul a venit, cu fața împietrită.
— Îmi pare rău, am făcut tot ce am putut.

Nu am înțeles. Nu am vrut să înțeleg. Am urlat, am plâns, am căzut în genunchi. Mihai m-a tras deoparte, dar nu mai simțeam nimic. Rareș era acolo, pe patul rece, cu ochii închiși, ca și cum ar fi dormit.

Au urmat zile de coșmar. Casa noastră, odinioară plină de râsete, era acum un loc al tăcerii. Ilinca, la cei patru ani ai ei, nu pricepea de ce frățiorul ei nu mai vine acasă.

— Unde e Rareș? De ce nu se joacă cu mine?

Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil că fratele ei nu se va mai întoarce niciodată?

Mihai s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine, nu mă privea. Îl auzeam noaptea plângând în baie, dar ziua era ca o umbră. Ne certam din orice. Eu îl acuzam că nu a vrut să mergem mai devreme la spital, el îmi reproșa că nu l-am protejat suficient.

— Dacă am fi făcut altceva, poate Rareș ar fi trăit! am izbucnit într-o seară.
— Nu e vina nimănui! a răspuns Mihai, dar vocea lui era spartă, ca și sufletul nostru.

Prietenii ne-au evitat. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu ne rănească. Mama mea venea zilnic, încerca să mă ajute cu Ilinca, dar eu nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam vinovată că respir, că mănânc, că încă trăiesc, când Rareș nu mai poate.

Într-o zi, Ilinca a venit la mine cu o jucărie de pluș.
— Mami, Rareș e îngeraș acum?
Am izbucnit în plâns. Da, puiule, e îngeraș.
— Atunci poate ne vede și ne iubește de acolo, nu?

Am strâns-o la piept și am simțit, pentru prima dată, că trebuie să merg mai departe pentru ea. Dar cum? Cum să găsesc puterea să zâmbesc, să mă joc, să fiu mamă, când inima mea e sfâșiată?

Mihai și cu mine am început să mergem la consiliere. La început, nu voiam să vorbesc. Dar, încet-încet, am învățat să ne ascultăm durerea unul altuia. Am aflat că nu suntem singurii care au trecut prin așa ceva. Într-o zi, Mihai mi-a spus:
— Nu vreau să te pierd și pe tine. Ilinca are nevoie de noi.

Am plâns amândoi, ținându-ne în brațe, pentru prima dată după mult timp.

Viața nu a mai fost niciodată la fel. Rareș rămâne cu noi, în fiecare amintire, în fiecare colț al casei. Ilinca a crescut, dar încă vorbește despre frățiorul ei. Uneori, o aud șoptind la fereastră: „Noapte bună, Rareș!”

Sunt zile când mă întreb dacă voi mai fi vreodată întreagă. Dar mă ridic, în fiecare dimineață, pentru Ilinca, pentru Mihai, pentru Rareș.

Poate că soarele nu a mai răsărit pentru mine în ziua aceea, dar încerc să găsesc lumina în ochii celor care au rămas.

Oare cum reușim să mergem mai departe, când tot ce am iubit pare pierdut? Cum găsim puterea să iubim din nou, când inima noastră e plină de cicatrici?