Ce s-a pierdut când mi s-a luat acasă?

— Tu nu înțelegi, Ileana, aici nu mai pot trăi! Strigătul tatălui meu a spart liniștea dimineții, când încă nici nu m-am dat jos din pat. Aerul avea miros de lapte cald și var proaspăt, dar dincolo de asta, plutea o amenințare. M-am ridicat cu greutate, mângâind cu palma streașina ușii, ca pe-o rană nevindecată.

Totul s-a prăvălit odată cu vestea lui. Tata voia să vândă o parte din pământ și să dărâme casa în care am crescut. În locul ei, visa la o anexă modernă, baie cu gresie, termopane și lumină LED. „Vremuri noi, reguli noi,” mi-a zis și a stins nenatural de repede subiectul. Dar pentru mine, lumea nu era gata pentru reguli noi. Lumea mea era plină de mușcate la geam, pereți crăpați și povești la ceas de seară, nu de plastic lucios și liniște rece.

— Dacă vrei să rămâi în urmă, fă-o, dar eu nu mai rezist aici! Ne certam zilnic, iar glasul lui creștea peste masa de bucătărie, peste cartofii fierți și cafeaua uitată. Nici nu știam când am început să nu-l mai recunosc — același bărbat care îmi citea povești cu Ilie Moromete, acum căuta să șteargă din rădăcini orice urmă de trecut.

M-am întrebat, privindu-l, ce-l făcuse să-și piardă răbdarea? Ce fusese în sufletul lui, în toți anii ăștia când părea mulțumit cu puțin? Poate că la el nu era vorba doar de confort. Poate frica lui era și frica mea — să nu cumva să devenim inutili, relicve uitate între patru pereți vechi.

Îmbătrânise tata, dar nu și visele. Le schimbase, le colorase în nuanțe reci, iar eu mă simțeam prinsă între pietrele grele ale zidului și aspirațiile lui. Mama murise de demult, iar casa rămăsese ca un altar. Fiecare fotografie, fiecare pahar agățat de cui, era dovada tăcută a trecerii ei prin viața noastră. Nu puteam s-o las să dispară și pe ea, încă o dată, sub buldozerul timpului.

Am încercat să-l conving:
— Tati, dacă dărâmi casa asta, ce mai păstrăm? Unde ne mai întoarcem, când o să ne doară sufletul?
S-a uitat la mine cu o privire pierdută, ca și cum i-aș fi vorbit în limbi străine.
— O să-ți fie mai bine în altă parte. Nu vedeți că satul ăsta moare? Copiii fug la oraș, nimeni nu clipește când cârciumile se închid.
— Dar noi nu suntem nimeni! Eu rămân. Eu țin cu dinții de ce nu se vede.
— Îți pierzi timpul, Ileana… Lumea nu stă pe loc.

Mi-am dat seama atunci că nu e doar despre casă. E despre teama de a nu mai conta, de a nu mai fi văzuți. Tata se temea că, dacă și el încetează să schimbe ceva, n-are să mai fie parte din prezent. Dar în freamătul ăsta, rupea tot ce iubisem eu mai tare.

Au venit muncitorii — Radu, cu ochii lui când blânzi, când obosiți, și Marin, care pufăia la fiecare mână de mortar. Pe holurile încă reci, discuțiile lor se loveau de pereți:
— Nu vă pare rău, dom’ Ion? O casă așa frumoasă, cine știe câți și-ar dori-o!
— Frumos a fost… Acum vreau să respir, răspundea tata, de parcă trecutul îl ținea de gât.

Eu nu puteam face nimic. Singură, mă afundam noaptea în cufărul de rochii ale mamei, adulmecând mirosul de săpun și de ploaie veche din ele. Plângeam în șoaptă, să nu-mi audă lacrimile. Visam la zile când ne strângeam în jurul sobei, când tata încă se juca cu mine în noroiul din curte și râdea din suflet, nu doar pe dinafară.

Oamenii din sat m-au întrebat, neîncrezători:
— Ileana, ce-o să faci fără casa aia, fără rădăcini?
Nu știam să răspund. Poate o să rămân undeva, plutind între azi și ieri, fără să mai aparțin cu adevărat niciuneia dintre vieți.

Într-o duminică s-a prăbușit acoperișul. Tata era acolo, a țipat la muncitori să grăbească, iar eu m-am aruncat printre resturi, căutând farfuria de porțelan pe care o primisem la nuntă. M-am aplecat, cu mâinile tremurânde.
— Las-o, Ileano! Nu poți să iei totul cu tine!
Am răspuns privind la cioburile reci:
— Poate nu pot să iau, dar nu pot să las de bună voie.
Poate cioburile acelea, adunate în batistă, vor fi singurele care mă vor ține departe de abis, când nu voi mai avea adăpost.

Odată cu trecerea săptămânilor, s-au pierdut și certurile. Tata s-a retras între cărțile lui, iar eu printre rufe spălate pe sârmă. Fiecare liniște era un urlet adânc. Nu mai vorbeam. Îl vedeam frământându-și mâinile, privind cu regret la oglinda mare de pe hol, rămasă singura martoră. Uneori, când lumina se schimba seara, îmi părea că în geamul ei se vede o umbră de femeie — mama, care mă certa că n-am avut destul curaj să țin lumea întreagă la locul ei.

— Ileana, mi-a zis într-o zi tata, crezi că dacă stăm în trecut, ne ține de foame?
— Poate nu ne ține de foame, dar ne ține de suflet…
A tăcut, ca și cum nici el nu mai știa ce-i de făcut.

Acum, scriu rândurile astea dintr-o cameră rece, cu pereți noi și tablouri fără ramă. Mi-e casa străină, mi-e tata prizonier între dorință și regret, iar eu mă bântui singură. Poate n-am reușit să salvez zidurile, dar ce-am păstrat? Aș fi putut să renunț la toate, dacă aș fi știut că nu voi pierde iubirea, rădăcina aceea caldă care se naște din priviri și amintiri.

Mă tot întreb: este corect să ștergem trecutul pentru o promisiune de viitor? Sau sacrificiul acesta ne face să fim doar niște umbre printre lucruri noi, dar goale?