După ce mi-am îngropat soțul, am crezut că la fiica mea voi găsi alinare. În schimb, într-o seară, am auzit ce loc aveam cu adevărat în casa lor
„Mamă, nu poți să stai toată ziua în sufragerie cu televizorul deschis… parcă apasă pe toată casa.”
Când a spus asta, Irina nici măcar nu s-a uitat la mine. Strângea niște farfurii de pe masă și vorbea repede, cu voce joasă, de parcă dacă o spunea mai încet durea mai puțin. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu mâinile în poală, și mă uitam la ceașca de cafea răcită. În clipa aia am simțit ceva rece în piept. Nu pentru că mă certa. Ci pentru felul în care o făcea. Ca și cum eram un obiect pus unde nu trebuie.
Trecuseră doar patru luni de când murise Dumitru. Patruzeci și doi de ani am stat împreună. Patruzeci și doi. Încă mă trezeam noaptea și întindeam mâna spre partea lui de pat. Tot goală o găseam. După înmormântare, Irina a insistat să mă mut la ea și la soțul ei, Cătălin.
„Nu te las singură, mamă. Vii la noi. Nici nu se discută.”
Atunci am plâns și am crezut că Dumnezeu încă nu mă uitase de tot.
La început, am încercat să nu deranjez. Mi-am adus puține lucruri. Două plase cu haine, icoana din dormitor și fotografia cu mine și Dumitru de la Herculane, dintr-o vară în care încă mai râdeam din nimic. M-am mutat în camera mică, cea pe care ei o foloseau drept birou. Mi-am împăturit viața în două sertare și un raft.
Diminețile le făceam cafeaua. Spălam vasele. Mă duceam după pâine. Dacă Irina întârzia, puneam ciorba pe foc. Nu pentru că îmi cerea cineva. Ci pentru că așa știam eu să iubesc. Făcând.
Numai că, încet, am început să simt altceva.
Când intram în bucătărie, discuțiile se opreau. Dacă mă așezam lângă ei seara, Irina butona telefonul, iar Cătălin ridica volumul la televizor. Când venea cineva în vizită, mă salutau politicos, apoi vorbeau peste mine, de parcă eram o vecină rămasă prea mult.
Într-o duminică, am auzit-o pe Irina la telefon cu o prietenă.
„E greu, măi, ce să fac? E mama… normal că n-o las singură. Dar s-a schimbat tot în casă. Nu mai avem intimitate deloc.”
Am rămas pe hol, cu sacoșa de la piață în mână. Roșiile se izbeau unele de altele, ușor. Atât de mic zgomot făceau. Și totuși, mie mi se părea că se aude în toată casa.
În seara aia, n-am mâncat.
Mi-am spus că poate exagerez. Că tinerii sunt obosiți. Că și eu, dacă aș fi fost în locul lor, poate m-aș fi simțit copleșită. Dar lucrurile s-au adunat. Mereu din alea mici. Și alea mici dor cel mai rău.
„Mamă, iar ai mutat actele de pe birou?”
„Le-am pus într-o mapă, să șterg praful.”
„Păi nu trebuia.”
Sau:
„Poți să nu mai pui mereu întrebări când ieșim? Venim când venim.”
Nu întrebam din control. Întrebam din grijă. Dar grija mea, în casa aia, suna ca o bătaie în geam.
Într-o noapte, m-am trezit să beau apă. Lumina din bucătărie era aprinsă. M-am oprit când am auzit vocea lui Cătălin.
„Irina, nu mai merge așa. Eu înțeleg, e mama ta, dar nu putem trăi la nesfârșit cu sentimentul că mai e cineva tot timpul între noi.”
Irina a tăcut câteva secunde. Tăcerea ei m-a speriat mai tare decât vorbele lui.
Apoi a zis:
„Știu. Dar ce vrei să fac? S-o dau afară?”
„N-am zis asta. Dar trebuie găsită o soluție. Nu putem fi responsabili de ea toată viața.”
Responsabili de ea.
Nu mamă. Nu femeie care și-a îngropat bărbatul și încearcă să respire. Responsabilitate.
M-am dus înapoi în cameră și am închis ușa fără zgomot. M-am așezat pe pat și m-am uitat mult la fotografia cu Dumitru. Atât am putut să spun, foarte încet:
„Ai auzit, măi omule?”
A doua zi dimineață, am făcut curat în camera mea, mi-am strâns hainele și am sunat-o pe sora mea, Elena, din Piatra-Neamț.
„Mai e valabil ce mi-ai spus? Că dacă mi-e greu, să vin la tine?”
Elena n-a întrebat nimic. Doar a zis:
„Vino. Te aștept.”
Când i-am spus Irinei că plec, a încremenit.
„Cum adică pleci? De ce?”
M-am uitat la ea. La copilul meu. La fetița care, pe vremuri, dormea cu capul pe brațul meu când îi era frică de furtună.
„Pentru că nu vreau să rămân undeva unde sunt tolerată. Și pentru că vreau să-mi amintesc de tine cu drag, nu cu nod în gât.”
A început să plângă.
„Mamă, nu e adevărat… doar că… a fost greu.”
„Știu că a fost greu. Și pentru mine a fost.”
Cătălin a ieșit pe hol și a rămas rezemat de ușă, fără să spună nimic. Nici nu mai era nevoie.
Mi-am luat geanta, paltonul și fotografia. Irina m-a ajutat să cobor trollerul, printre vecinii care urcau cu sacoșe și miros de tocăniță de la etajul doi. Viața mergea înainte, normal, indiferentă. Exact asta m-a durut.
În fața blocului, Irina m-a îmbrățișat strâns.
„Să nu te superi pe mine.”
Am mângâiat-o pe păr.
„M-am supărat mai mult pe mine. Că n-am înțeles mai repede.”
La Elena am găsit liniște. Nu lux, nu vorbe mari. O cameră curată, o pătură groasă și cineva care m-a întrebat simplu: „Ai mâncat?” Uneori, asta înseamnă acasă.
Și totuși, noaptea, mă gândesc la Irina. La cum ajunge iubirea să semene cu datoria. La cât de ușor poți deveni, din mamă, o prezență care încurcă.
Spuneți-mi voi, am plecat prea repede sau prea târziu? Și unde se termină obligația și începe, cu adevărat, familia?