„Nu Înțeleg De ce Fiica Mea și Soțul Ei au Decis să aibă un Copil Acum”

Nu înțeleg de ce fiica mea, Ana, și soțul ei, Mihai, au decis să aibă un copil acum. Amândoi au cariere solicitante care le consumă majoritatea timpului și energiei. Ana este avocat corporatist, lucrând adesea până târziu în noapte, în timp ce Mihai este inginer software și călătorește frecvent pentru muncă. Programele lor sunt pline, lăsând puțin loc pentru altceva, cu atât mai puțin pentru creșterea unui copil.

Când Ana mi-a spus prima dată că este însărcinată, am fost copleșită de bucurie. Gândul de a deveni bunică m-a umplut de fericire. Dar pe măsură ce lunile treceau, am început să mă îngrijorez. Ana și Mihai nu păreau să încetinească sau să facă schimbări semnificative în stilul lor de viață agitat. Au angajat o bonă, Maria, pentru a avea grijă de bebelușul lor, Andrei, odată ce s-a născut.

Maria este minunată cu Andrei. Este răbdătoare, amabilă și atentă. Dar îmi frânge inima să văd că Maria petrece mai mult timp cu Andrei decât Ana și Mihai. Ei pleacă devreme dimineața și se întorc târziu noaptea, adesea ratând ora de culcare a lui Andrei. Weekendurile nu sunt diferite; fie recuperează munca, fie participă la evenimente sociale legate de carierele lor.

Îmi amintesc o seară anume când îi vizitam. Andrei plângea inconsolabil, iar Maria încerca din răsputeri să-l liniștească. Ana a intrat, vizibil epuizată după o zi lungă de muncă. S-a uitat la Andrei, dar nu l-a luat în brațe. În schimb, s-a dus direct în camera ei să se schimbe din hainele de muncă. Mihai nu era acasă; era într-o călătorie de afaceri.

Nu m-am mai putut abține. „Ana,” i-am spus blând, „de ce tu și Mihai ați decis să aveți un copil acum? Sunteți amândoi atât de ocupați cu carierele voastre.”

Ana s-a uitat la mine, cu ochii plini de o combinație de frustrare și tristețe. „Mamă, am vrut să începem o familie. Am crezut că putem gestiona atât carierele noastre cât și creșterea unui copil.”

„Dar nu gestionați,” i-am răspuns încet. „Maria îl crește pe Andrei mai mult decât voi.”

Ana a oftat adânc. „Știu, mamă. Dar ce putem face? Nu putem pur și simplu să ne dăm demisia.”

Nu aveam un răspuns pentru ea. Știam cât de importante erau carierele lor pentru ei, dar știam și că Andrei avea nevoie de părinții lui. Situația părea imposibilă.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, modelul a continuat. Andrei a crescut, dar implicarea Anei și a lui Mihai în viața lui nu a crescut. Au ratat primii pași ai lui Andrei, primele cuvinte și nenumărate alte momente importante. Maria a fost acolo pentru toate acestea, capturând momentele pe telefonul ei pentru a le arăta Anei și lui Mihai mai târziu.

Într-o zi, când Andrei avea aproximativ patru ani, mi-a pus o întrebare care mi-a sfâșiat inima. „Bunico,” a spus el cu vocea lui mică, „de ce nu mă iubesc mami și tati?”

L-am îmbrățișat strâns, cu lacrimi curgându-mi pe față. „Oh, dragule, te iubesc. Sunt doar foarte ocupați.”

Dar chiar și în timp ce spuneam cuvintele, știam că nu erau suficiente. Dragostea nu este doar despre sentimente; este despre a fi acolo, a te arăta și a face sacrificii. Și Ana și Mihai nu făceau asta.

Anii au trecut și distanța dintre Andrei și părinții lui doar a crescut. Până când a devenit adolescent, își construise ziduri în jurul său, ziduri pe care nici măcar Maria nu le putea sparge. Ana și Mihai au încercat să reducă distanța, dar era prea târziu. Daunele fuseseră deja făcute.

Andrei s-a mutat imediat ce a împlinit optsprezece ani, alegând să locuiască cu prietenii decât să rămână într-o casă care se simțea mai mult ca un hotel decât ca un cămin. Ana și Mihai au rămas cu carierele lor de succes dar cu un cuib gol și o familie destrămată.

Mă gândesc adesea la acea seară când am întrebat-o prima dată pe Ana despre decizia lor de a avea un copil. Dacă ar fi realizat atunci ce sacrificau pentru carierele lor. Dacă ar fi înțeles că nu poți externaliza parentingul.

Dar viața nu ne oferă șanse de reîncercare. Și acum, tot ce putem face este să trăim cu consecințele alegerilor noastre.